V-am mai zis eu pe aici vorba aia că Dumnezeu râde când vede că ne facem planuri, nu? Cred că dacă e adevărat, Dumnezeu se crăcănează de râs de fiecare dată când aude viitoarele mămici făcându-și planuri și gândindu-se la cum va fi viața lor cu minunea pe care o poartă în pântece.

În timpul sarcinii am avut un catralion de gânduri

Evident. Ce mamă nu are? Mă gândeam la cum va fi și ce va fi și cum vom face și ce vom face. Era drăguț și emoționant să mă gândesc la chestii legate de viața împreună cu Matei, care la vremea respectivă era doar Baby Nugget.

Și nu doar că aveam gânduri, dar aveam și niște idei preconcepute, care nu se puteau dovedi mai greșite de atât. În primul rând, aveam bine înrădăcinată în creier ideea că nașterea e un lucru natural, că femeile nasc dintotdeauna și că n-are cum să fie așa de greu… până la urmă, în trecut, femeile nășteau singure pe câmp, nu?

Nu mă înțelegeți greșit. Prin „n-are cum să fie așa de greu” mă refeream că nu e ceva ce n-aș putea suporta. Adică încercam să mă conving că dacă așa e lăsat de la mama natură să naștem, o putem face și gata. Nu mă gândeam că e ceva plăcut și ușor. Mă încurajam singură că pot face asta și că totul va fi bine.

Eh, și dacă ați citit deja articolul meu despre naștere, ați văzut probabil, că n-a fost chiar așa cum credeam eu că va fi. Adică nașterea o fi un lucru natural, dar uite că uneori se întâmplă lucruri și treaba se schimbă. Bine că trăim în vremurile astea mișto în care avem acces la informație și am evoluat în așa fel încât, în caz de complicații, femeile să nu mai moară singure pe câmp în timpul nașterii. Ați prins ideea.

Și mai aveam o idee creață legată de alăptare.

Dacă nașterea o vedeam ca pe ceva ce se poate întâmpla foarte „natural”, despre alăptare nici măcar nu m-am obosit să mă stresez. E la fel de natural tot procesul. Practic: naști, pui copilul la sân, suge și aia e. Citisem eu și auzisem câteva păreri cum că ar fi un pic mai complicat la început, că e dureros, dar hei! se întâmplă până la urmă și bebe e sătul și mama fericită.

Când în mintea mea se forma ideea asta Dumnezeu se crăcăna de râs și îl chema și pe Sf. Petru să audă ce prostii îmi debita mie mintea.

În continuare vă voi povesti cum a fost pentru mine perioada alăptării. Vreau să precizez încă o dată că asta e o experiență extrem de personală și aleg să o împărtășesc aici pentru că îmi doresc să subliniez faptul că e normal și altfel. Știu că e plin internetul de păreri de la mame care alăptează fericite și totul e perfect, dar există și cazuri în care nu e chiar așa.

Știu că fiecare dintre noi are propriul mod de a face față lucrurilor, dar cred cu tărie că ajută ca uneori să aflăm și poveștile mai puțin fericite, mai puțin perfecte, chiar dacă pentru noi, poate nu a fost sau nu va fi la fel. Cred că ajută doar prin prisma faptului că aflăm încă o părere, auzim încă o poveste și putem lua din ea exact ceea ce avem nevoie. Asta îmi doresc eu. Dacă cel puțin o femeie se va regăsi în ceea ce voi scrie eu în continuare eu sunt mulțumită.


E atât de personală toată experiența asta încât îmi e foarte greu să îmi găsesc cuvintele să încep să vă povestesc.


Hai să încep totuși… cu o părere destul de controversată:

Alăptarea e o alegere

Din punctul meu de vedere. Ca orice alt lucru legat de sarcină, de altfel. Eu consider că femeia e cea care decide ce e mai bine pentru ea și pentru copilul ei. Desigur că aici mă refer la cazurile fericite în care sarcina a fost una dorită, copilul și mama sunt sanătoși și așa mai departe. Nu luăm în calcul excepțiile și cazurile alea nasoale în care discuția asta nu are sens. Dar să revenim la alăptare…

După cum spuneam, eu cred că alăptarea e o alegere. Mama are dreptul de a alege dacă își dorește sau nu să alăpteze. Da, studiile arată că e mai bine pentru amândoi (și pentru mamă și pentru bebeluș) ca aceasta să alăpteze, dar nu zice nimeni că e obligatoriu. Sunt femei care aleg să nu alăpteze și sunt unele care își doresc din tot sufletul să facă asta. Sunt femei care alăptează „din obligație” și sunt nefericte la fel cum sunt și femei care și-ar dori să alăpteze și nu pot. Ideea e că decizia asta de a alăpta sau nu, nu trebuie judecată în niciun fel! Nimeni nu are dreptul să judece o mamă pentru asta.

Am vrut să încep cu ideea asta pentru că eu m-am simțit judecată de o grămadă de ori pentru că nu am alăptat

Da. Nu am alăptat. Mi-am dorit, am încercat, dar nu am reușit.

Am ales să îmi păstrez sănătatea psihică și am ales să nu-l alăptez pe Matei.

Dar hai să vă povestesc detaliat cum a fost, că poate nu v-a zis nimeni până acum, ce înseamnă să alăptezi. Poate ați auzit și voi ca și mine doar fraze scurte, de genul:

E dureros la început, dar cu timpul e chiar frumos.

În primele zile n-am avut lapte, dar după ce l-am pus pe bebe mai des la sân și sugea totul a fost mult mai bine.

Pfff… eu aveam foarte mult lapte și bebe nu mânca atât de mult. Eram nevoită să pompez laptele ca să nu mi se întărească sânii și să mă doară.

Eu am alăptat până copilul a făcut 4 ani și nu-mi pare rău.

Eu n-am avut lapte așa că i-am dat lapte praf, dar a avut anemie.

Am alăptat, dar n-a fost deloc ușor să fie așa de dependent de mine. Mai lasam lapte pompat în biberon ca să îi dea x sau y când nu eram eu acasă.

Probabil că ați auzit și voi povești mai mult sau mai puțin drăguțe despre alăptare. Pe internet și la tv sunt prezentate doar mămici fericite care se bucură de momentele magice cu bebelușul lor liniștit păpând la sân în timp ce ele se leagănă relaxate într-un balansoar și zâmbesc.

Image by Freepik

Povestea noastră n-a fost deloc așa…

O să încerc să povestesc cât de detaliat pot. Mă gândesc că dacă ați ajuns până aici, vă interesează subiectul așa că…

După operația de cezariană mi l-au adus pe Matei dimineața. Am născut noaptea, la 23:19 l-au scos pe el și a doua zi dimineață l-au adus în salon. Născând la un spital de stat nu am avut parte de ora magică așa că Matei a fost hrănit cu lapte praf în primele lui ore de viață. Asta se întîmplă în spitalele de stat, pentru că nu așteaptă nimeni să îți pui tu bebelușul la sân. Cel puțin, asta s-a întâmplat la Maternitatea Bega, în 2023. Nu vreau să generalizez, totuși.

Așadar, când a ajuns la mine, Matei era sătul și mi s-a zis că dacă nu pot alăpta să merg să cer lapte de la fetele de la Neonat, de la „lăptărie”.

Acum fac o paranteză ca să precizez că în timpul sarcinii eu n-am avut nici un fel de colostru și nici nu m-am chinuit să scot cu siringa (cum am auzit că fac unele mame). Nu m-am panicat, nici nu m-am gândit la asta sincer… Așadar îmi păstram mereu ideea aia că e ceva natural și că se va întâmpla la momentul potrivit.

Revenind la spital. După ce Matei a rămas cu mine și ne-am obișnuit un pic unul cu altul am încercat să îl pun la sân și nu a vrut să stea. Am ales momentul când părea că îi e foame și m-am gândit că asta îl va încuraja să sugă. Lui îi era foame, dar asta nu-l încuraja să sugă ci să urle. Nu se atașa corect la sân și țipa la mine și mă certa că nu-i dau nimic să mănânce. Pentru că nu-i dădeam nimic. Nu curgea nimic.

După operația de cezariană e posibil ca lactația să înceapă mai greu

Asta mai auzisem și îmi spusese și doctorița când i-am zis că Matei nu vrea să sugă. Mi-a arătat ea puțin cum să îl pun la sân și mi-a explicat că din cauza formei sfârcului s-ar putea să se atașeze mai greu, dar nu e imposibil. Ea mi-a spus să insist și să nu îmi pierd speranța.

Image by Freepik

Discuția despre sfârcuri

E dubios, știu. Până la 30 de ani nu am discutat cu nimeni despre sfârcurile mele (și uite-mă că acuma o fac aici, public, pe blog). Aveam 30 de ani, un bebeluș de câteva ore și niște sfârcuri mai neprietenoase cu alăptarea. Știți sfârcurile alea care mai-mai că sparg tricourile fetelor? Ei bine, nu-s ale mele. Se pare că sfârcurile proeminente sunt mult mai ușor de apucat de gurița bebelușului (evident!) și procesul de alăptare merge mult mai simplu. Dar uite că mai sunt și alte sfârcuri pe planetă și uneori se mai complică treaba.

Concluzia e că forma sfârcului poate afecta felul în care bebelușul se atașează la sân. Sunt tot felul de metode prin care să îți stimulezi zona astfel încât să îl ajuți pe bebe să prindă bine sânul, dar n-ai de unde să știi asta până nu te afli în punctul ăla.

Știați că pentru a suge corect, sfârcul trebuie să ajungă pe cerul gurii bebelușului, aproape până în gât astfel încât el doar să apese cu limba și să iasă laptele? Practic așa, laptele i se duce direct în gât și nu îl ține în gură și îi e mult mai ușor să înghită.

Nici eu n-am știut. Eu credeam că ei trag din sân ca din pai… little did I know.

Cele 3 zile pe care le-am petrecut în spital au trecut cu Matei mâncând lapte praf de la lăptăria spitalului. Și dacă mai stăteam vreo 2 zile cred că băga maternitatea în faliment la cât lapte mânca. Mă duceam și îi luam câte 2 măsuri de lapte și asistentele îmi ziceau că e prea mult pentru un bebe așa de mic, dar cu una singură nu se sătura. Așa că…a băgat al meu lapte praf de râgâia.

În tot timpul ăsta „lăptăriile mele” șomau

Nu se întâmpla nimic. Cred că abia a doua zi a început să curgă puțin colostru și atunci încercam să îl pun pe Matei la sân că știam cât e de importantă această primă licoare pe care o produc sânii mei. Dacă a reușit să bea ceva din ea habar n-am. Uneori părea că suge, uneori doar urla…

Vă dați seama că deja înceapeam să mă frustrez și să mă stresez.

Îmi dădeam seama că poate alăptarea nu e chiar atât de naturală pe cât credeam eu. Dar tot eu am încercat să mă liniștesc și să mă gândesc că totul va fi mai bine când vom merge acasă și vom fi amândoi mai calmi în patul nostru.

Ajunși acasă am continuat să insist să-l pun la sân. Uneori voia, uneori nu. De cele mai multe ori nu.

După ce am ajuns acasă a pornit și lactația.

În prima noapte acasă am făcut febră și m-am trezit tremurând cu sânii foarte tari și fierbinți. Atunci am hotărât să încep să folosesc pompa de sân.

Voiam să scot laptele și să i-l dau cu biberonul. Îmi tot spuneam că e foarte important pentru el să mănânce laptele meu și că voi face orice e nevoie ca să aibă parte de el. Eram dispusă să pompez laptele și să i-l dau cu biberonul până la 3 ani dacă era nevoie, numai să fie lapte.

Și a fost. Primele dăți în care am scos lapte cu pompa m-am mirat când am văzut 100 ml. Era lux! Am zis că gata, asta e soluția, scot cu pompa. Sânii mei nu mai erau dureroși, Matei putea bea lapte de la mamă-sa și toată lumea era fericită. Între timp îmi luasem și niște mameloane de silicon care se pun peste sfârcuri astfel încât să ajute copilul să tragă mai bine. Uneori stătea la sân cu ele și mânca binișor, alteori țipa și se enerva… cădeau mameloanele, nu stăteau bine… era o adevărată luptă dar eram dispusă să rămân fermă pe poziții. Trebuia să alăptez că așa e normal…

Și am tot scos cu pompa, doar că cei 100 ml se transformau în 80, 70…40ml. Și asta nu mai era bine…

Sursă foto: https://ro.pinterest.com/pin/493847915405393432/

Am apelat la un consultant în alăptare

Când am văzut că nu mai pot scoate lapte destul am apelat la un consultant în alăptare, și mai exact la Silvia Nicoară. Ea e o scumpete de om. A venit acasă și mi-a explicat totul despre alăptare și mi-a arătat cum să îl țin corect pe Matei la sân, cum să îi țin capul, cum să îl poziționez astfel încât el să aibă o atașare cât mai corectă la sân.

După discuția cu ea am ajuns la concluzia că, întradevăr din cauza sfârcurilor procesul de alăptare merge așa de greu, dar nu va fi imposibil. Silvia mi-a spus că cu răbdare vom reuși să-l facem pe Matei să stea la sân. Tot ea mi-a spus că e foarte important să pompez laptele ori de câte ori ar trebui să mănânce Matei astfel încât corpul meu să înțeleagă că trebuie să producă lapte la un anumit interval de timp pentru a putea sătura copilul.

Asta însemna că trebuia să scot lapte la minim 2-3 ore. Și nu conta că scoteam 10 ml sau 50. Important era să scot. Cu cât pun pompa mai des cu atât corpul va produce mai mult lapte. Evident că trupul meu de zeiță dătătoare de viață își dădea seama că din sânii ăia nu suge un copil ci o pompă de plastic așa că nu producea el cine știe ce cantități.

Dar am tot insistat.

Pompam lapte cât de des puteam. Uneori pompam și mă întrebam: „de ce nu pot? de ce nu stă Matei la sân? de ce trebuie să mă chinui atât?”

Programul era cam așa: vedeam că i se face foame lui Matei, încercam să îl pun la sân, nu stătea. Pompam 20 ml, îi dădeam să bea din biberon și după îi dădeam completare cu lapte praf. Uneori Doar pompam 20-30ml lapte, îl puneam în frigider și lui îi dădeam lapte praf. Practic, mă pompam de 2-3 ori ca să scot o masă pentru Matei.

Image by Freepik

Era foarte greu.

Nu fizic. Psihic. Era frustrant și obositor, dar am dus-o așa vreo 2 luni. Am tot discutat cu Silvia, m-am tot chinuit, am plâns și mi-am pus întrebări la care nu-mi răspundea nimeni. Vedeam în fiecare zi că nu scoteam cu pompa decât câțiva ml care lui Matei nu-i ajungeau nici cât să-i țină de sete…

Am făcut ceva greșit?

Sigur că da. Cea mai mare greșeală pe care am făcut-o a fost că nu m-am ținut foarte strict de programul de pompat. Primele zile puneam pompa la sân la program. Apoi, încet-încet mai săream câte o masă pentru că vedeam că nu fac nici un progres. Nu produceam mai mult lapte. Cantitatea era chiar mai mică. Dacă în primele zile reușeam să scot 70 ml din ambii sâni, după câteva zile dacă scoteam 30 era vis. Și așa moralul meu s-a dus mult sub nivelul mării și am început să renunț. Nu vedeam nici o luminiță în capătul tunelului. Vedeam doar un bebeluș care plângea de foame și eu nu eram în stare să îi satisfac această nevoie de bază.

Ce fel de mamă eram dacă nu puteam să-i dau să mănânce?

Am băut ceaiuri, am luat suplimente alimentare… dar eram aceeași mamă care nu-și poate alăpta copilul. Care voia să facă asta dar nu putea. Greșisem cu ceva? Probabil… poate că dacă respectam nenorocitul ăla de program și pompam la oră fixă poate reușeam. Poate dacă aveam pompa cu mine și la spital lucrurile stăteau altfel. Poate dacă îl puneam mai des la sân reușea până la urmă să se atașeze corect. Poate… poate… poate…

Dar poate așa a fost să fie. Poate și dacă făceam toate lucrurile alea tot nu reușeam să alăptez. Cine poate ști? Poate și dacă mă pompam la ore fixe eram tot o mamă care nu-și poate hrăni copilul. Nu o să știu niciodată, dar ceea ce știu cu siguranță e că am rămas cu aceste întrebări la care nu voi avea niciodată un răspuns. Tocmai de aceea am ales să nu mi le mai pun.

În încheierea povesteștii despre procesul în sine vă spun că după 2 luni și ceva am renunțat. Văzând că nu există nici o îmbunătățire am renunțat. Am pus punct în momentul în care eu în 24h scoteam maxim 40 ml lapte și Matei ajunsese să mănânce 90ml la o singură masă. Atunci mi-am dat seama că nu mai are nici un rost și că ar fi cazul să mă opresc.

Să mă opresc din a pompa lapte. Să mă opresc din a mă frustra. Să mă opresc din a mă crede o mamă rea și incapabilă. Să pun punct și să o luăm de la capăt. Așa a început Matei să fie un bebeluș hrănit exclusiv cu lapte praf. Un bebeluș sătul și fericit care-și primea lăpticul fără crize de plâns (nici din partea mea nici din partea lui).

Asta era fața lui Matei după ce se sătura

Asta e o poveste (nu foarte fericită) despre alăptare.

E o poveste cu un semi-happy-end. Zic semi, pentru că partea bună e că Matei a acceptat foarte bine laptele praf și nu am avut niciodată probleme din cauza asta. Semi, pentru că așa arată, în câteva rânduri, 2 luni de chin, de frustrări, de nervi, de întrebări, de lacrimi, de durere… și până la urmă, finalul n-a fost cel așteptat. Nu am reușit să alăptez. Așa că dacă procesul vostru de alăptare nu e unul ușor și magic, stați liniștite că e total normal. Viața nu e mereu roz și unicornii nu zboară mereu peste curcubee…

Acum știți despre mine că sunt genul ăla de mamă care nu și-a alăptat copilul

Înainte să mă judecați și să aruncații cu roșii și cu cuvinte nasoale vreau să vă spun că le-am auzit deja pe toate, așa că nu mă mai impresionează nimic. Și asta e o altă discuție pe care cred că ar trebui să o avem mai des, noi oamenii (și mai ales mamele), în general.

Părerile nesolicitate

Încă din primele ore după ce am născut, pe lângă că toată lumea mă întreba „ai născut natural?” veneaU și întrebările ”alăptezi, nu? l-ai pus la sân?”

Ca și când asta ar trebui să intereseze pe altcineva înafară de mine. Am primit întrebarea asta imediat după ce am născut de la oamenii din jurul meu: prieteni, familie… și nu mi s-a părut deloc ok.

În primul rând, în momentul ăla nu aveam nervi să dau explicații și să stau la povești. Voiam să fiu doar eu cu Matei și să ne vedem de treburile noastre, nu să stau să explic cum și de ce fac ceea ce fac. Nu eram în stare, psihic să dau răspunsuri argumentate, așa cum fac acum. De asta nici n-am anunțat pe nimeni că m-am dus să nasc când mi s-a rupt apa. A știut doar Domnul Soț (că doar el m-a dus la spital) și mama. Restul au aflat abia după ce am născut. Am vrut asta tocmai ca să evit conversațiile astea fără sens.

În al doilea rând, de ce te interesează pe tine, om normal care ai propria ta viață și propriile tale chestii cu care ți-ai putea bate capul? De ce te interesează pe tine cum am născut eu sau felul în care este hrănit copilul meu? Te ajută cu ceva informația asta în momentul ăla? Depinde viața ta de asta? Dacă nășteam eu natural te simțeai tu mai bine? Dacă îți spuneam că Matei trage din sân de mama focului erai tu mai fericit? Nu, evident! Astea sunt doar niște întrebări așa de complezență care pot duce foarte ușor la judecăți ampulea (scuzați expresia, dar n-am alta mai bună).

Și întrebările și părerile au continuat să curgă muuuult timp după ce am născut.

Cu majoritatea persoanelor ajungeam la un moment dat la discuția despre alăptare. Și multă lume venea direct cu întrebarea aia cretină sub forma: „alăptezi, nu?”. Ca și când asta era singura variantă. Ca și când așa ar fi normal să fie… și evident că răspunsul meu era „nu. nu alăptez. am încercat, dar nu am putut” – speram că așa pot încheia mai repede discuția care oricum n-avea nici un rost. Dar nu se oprea aici… „păi? nu ai avut lapte?”. Și stai, Andrelo și explică-le că de fapt ai avut dar nu destul, că a fost mai complicat… că bla bla. Uneori, alegeam să dau detalii dacă simțeam eu că vreau. Alteori încheiam scurt cu: „nu, nu am avut.”

Să nu mai zic de perioada celor 2 luni în care eu tot încercam să fac tot ce pot ca să scot nenorocitul ăla de lapte și în jurul meu auzeam doar:

Insistă! Pune-l des la sân.

Nu există să nu sugă. Tu pune-l acolo că trage el.

Lasă că la început e mai greu, dupaia o să fie ok.

Nu-i mai da lapte praf că se învață cu biberonul.

E foarte important să alăptezi. Îi crește imunitatea lui bebe…

Și multe altele de genul. Cam cum credeți că se simte o mamă care plânge cu copilul ei în brațe știind că nu poate să-l alăpteze când aude lucruri de genul? Când tu te chinui 2 luni să faci cumva să alăptezi copilul: consultant în alăptare, pompe, mameloane de silicon, ceaiuri, pastile… vine un om și îți zice că tot ce trebuie să faci e să-l pui la sân. Bă, bine că mi-ai zis că la asta nu m-am gândit! Proastă eu! Și mai amuzant e când vine „încurajarea” asta de la un bărbat. Dap, am pățit-o!

Image by Freepik

Ioi, că scriu de 2 ore și nu m-am oprit nici să merg la baie. Articolul ăsta e kilometric dar am vrut neapărat să-l scriu așa dintr-o suflare ca să scot tot din mine. Să nu fac ca și cu laptele și cu timpul să… scadă producția… de cuvinte. Oricum l-am scris muuult mai târziu decât aș fi vrut, dar mă bucur că am făcut-o pentru că sper ca măcar o femeie să se regăsească în ceea ce am scris eu aici și să o ajute. Să o facă să se simtă normală, să simtă că nu e singură… că e normal și așa și că se mai întâmplă… și că asta e. Important e ca mama și bebe să fie sănătoși, nu contează pe unde iese bebe în lume și cum e hrănit.

Articolul ăsta aș vrea să aibă o concluzie simplă pentru că e el destul de lung și detaliat:

Unele femei aleg să alăpteze. Unele aleg să nu o facă. Și e normal să fie așa.

Unele femei aleg să alăpteze și nu pot. Unele nu pot să alăpteze și și-ar dori. Și e ok și așa, oricum ar fi.

O femeie care alăptează nu e MAI MAMĂ decât una care nu alăptează. Un bebeluș hrănit la sân nu e MAI BEBELUȘ decât unul hrănit cu lapte praf. O mamă e mamă. Copilul ei e copilul ei. Și atât. Tot ceea ce contează e ca amândoi să fie sănătoși și fericiți. Și e importantă și sănătatea psihică, nu doar cea fizică. O mamă care nu e ok „la mansardă” n-are cum să crească un bebeluș ferict. Așadar, cred că o mamă fericită e mai importantă pentru bebeluș decât o mamă care îl hrănește la sân.

Așadar, încercați să nu judecați. Nu judecați oamenii, în general, dar mai ales mamele. Nu vă uitați strâmb dacă vedeți un bebeluș trăgând cu zor din biberon gândindu-vă ce mamă nașpa are că nu vrea să-i dea sân. Sunt femei care aleg să nu alăpteze ca să nu li se lase sânii, dar sunt și femei pe care nu le interesează acest aspect și pur și simplu nu vor. Fiecare alege ceea ce e cel mai bine pentru ea. Important e să fie fericită și sănătoasă. Și am tot repetat asta, dar cred cu tărie că fix așa e.

Hai să nu mai fim rele (și aici vorbes cu voi, gagici). Hai să ne vedem de treburile noastre și să nu punem întrebări care pot fi incomode, chiar dacă nouă nu ni se par. Nu știm ce butoane apăsăm și ce daune producem într-o „mansardă” care oricum e șubredă…

Cred că ăsta este cel mai lung, mai detaliat și mai intim articol pe care l-am scris vreodată. Îmi asum să mă expun așa pentru că sper să ajut. Pe mine, fix acum un an când plângeam cu Matei în brațe că nu-l puteam pune la sân, m-ar fi ajutat enorm să citesc așa ceva…

Dacă ați ajuns până aici, vă mulțumesc din suflet că ați avut răbdare să citiți și vă rog să trimiteți articolul ăsta mai departe către oricine credeți că ar putea avea nevoie de el. Sau dați doar un share, că poate ajunge din greșeală fix acolo unde trebuie. Într-o „mansardă” șubredă așa cum era și a mea anul trecut pe vremea asta…

Andrela

Hello! Eu sunt Andrela.

Bine, numele meu este Andreea Anton (fostă Nastac) și am 29 de ani. Am studiat Comunicare și PR în cadrul Universității de Vest și după 3 ani am ieșit Specialistă în Științele Comunicării, specializată pe Comunicare și PR.

Cuvintele mi-au fost cele mai bune prietene încă din școala generală, dar acum câțiva ani mi-am descoperit o nouă pasiune. Așadar, am decis că vreau să îmbin scrisul cu alte forme de comunicare pentru a putea da viață unor povești.

Andrela.ro reunește două dintre pasiunile mele: scrisul și designul grafic. În ceea ce privește designul grafic sunt încă la început așa că am făcut o pagină de Portofoliu unde-mi expun operele de artă și mai scriu din când în când câte un articol legat de acest domeniu.

În ceea ce privește scrisul, aici pot spune că am experineță. Și nu că mă laud, dar scriu de când mă știu. În școala generală mergeam la olimpiade unde trebuia să scriu compuneri așa că încerc să țin aprinsă flacăra asta a scrisului în sufletul meu.
Pentru mai multe informații, idei, colaborări și recomandări îmi puteți scrie pe email@andrela.ro.

Apreciez enorm faptul că sunteți aici! ❤

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns