Nu știu cum să vă spun dar sunt înnebunită după filmele cu supereroi. Totul a început cu Iron Man, apoi cu X-men și de-acolo Dumnezeu cu mila, vorba aia! În general îmi plac filemele care prezintă altceva decât văd în lumea reală și vă dați seama că filmele cu supereroi satisfac la fix plăcerea asta a mea. Îmi plac și filmele DC, dar le iubesc pe cele de la Marvel. Ultima dată v-am spus părerea mea despre Avengers: Infinity War. Îmi place de Robert Downey Jr. și până acum Iron Man era filmul meu preferat din categoria asta, dar, încet-încet în topul meu personal urcă altcineva. E vorba despre Ryan Reynolds și felul în care joacă rolul lui Wade Wilson aka Deadpool.
Primul Deadpool (2016) mi-a ajuns direct la suflet. A fost unul dintre puținele filme la care am râs în hohote și ăsta e un mare plus din punctul meu de vedere. De obicei, cel mult, zâmbesc la filme, chiar și la comedii; nu râd așa cu gura până la urechi, însă Deadpool a reușit. Umorul ăla negru și penibilul prezentat într-o formă atât de artistică mi-au intrat direct la suflet. M-am contrazis cu mulți prieteni care spuneau că „Deadpool e o prostie”, că ei „n-au înțeles nimic”, că bla bla bla.
Deadpool nu e pentru toată lumea. Ăsta e un lucru clar, încă din primele minute ale filmului. Deadpool trebuie înghițit, degerat bine și abia apoi îți poți spune părerea despre el.
Eh, și dacă tot mi-a plăcut atât de tare primul film încât l-am văzut de două ori, era clar că îl văd și pe al doilea. Aseară ne-am dus la Cinema City-ul din Shopping City, am luat bilete la Deadpool 2, o porție de nachos, una de popcorn și un Pepsi mare și hop cu ochii țintă pe ecran. Mi-a părut rău că l-am văzut în 2D, pentru că doar așa îl mai difuzează în perioada asta. M-am obișnuit cu IMax, dar a fost bine și așa.
Același Deadpool genial. Același umor, aceleași poante deștepte, aceleași referințe subtile, aceeași poveste nebună. Sinceră să fiu, povestea primului film mi-a plăcut mai mult. Acum mi s-a părut puțin trasă de păr. Drama lui personală (nu vă spun ce s-a întâmplat ca să nu dau spoilere) a fost ok, am înghițit-o, dar povestea cu grăsunelul ăla care nu-și vedea lungul nasului m-a enervat un pic. Mi-ar fi plăcut să moară, sincer, dar na… asta e doar părerea mea.
Deadpool e un personaj tare frumos, cu toate că ceea ce e sub masca aia nu e deloc așa.
Mi se pare foarte comic și isteț. Omul știe ce vrea, își exprimă într-un mod extreem de sincer punctul de vedere și nu neagă nici o secundă ceea ce e. Mi se pare un pic paradoxal personajul ăsta. E genul ăla de om pe care-l dai afară pe ușă și intră pe geam, genul de om pe care nu prea îl suporți, dar totuși îți place de el… E un fel de love-hate relationship așa.
Un lucru care îmi place maxim la filmele Marvel sunt referințele extrem de subtile (sau nu) către alte filme sau personaje. Din câte știu eu, genul ăsta de referințe se numesc Ester Eggs și sunt plasate intenționat într-un film astfel încât sunt un fel de „cadouri” pentru publicul atent, cu spirit de observație.
Easter Eggs pe care le-am găsit eu în Deadpool 2:
- Figurina Wolverine/Logan de la începutul filmului;
- Scaunul cu rotile al profesorului Xavier din X-men;
- Apariția scurta a câțiva X-men pritre care era Beast și tipul care
se putea juca cu timpulera super rapid, dar nu mai știu cum îl cheamă; - Cerebro;
- Mai e o referire la Avengers: Infinity War, când Deadpool îi se adresează lui Cable cu „Thanos”;
- mai e o referire la Hawkeye din Avengers;
- la întrebarea ”Who are you?”, Wade răspunde cu „I am Batman”;
- la un moment dat apare o referire la Batman v Superman: Dawn of Justice și Martha lor celebră;
- Se amintește și de Frozen și Do you wanna build a snowman. 😀
Sunt mult mai multe dar nu are rost să vi le înșir aici pe toate. Faza e că toate referințele astea mi se par geniale și sunt foarte fain plasate în film. De multe ori chiar ele aduc umorul în unele scene.
Per total, filmul mi-a plăcut extrem de mult și abia aștept să văd dacă apare și Deadpool 3. Ținând cont că povestea asta mi s-a părut mai slăbuță decât prima, sper să nu-l strice până la urmă…
În altă ordine de idei, referitor la toată șmecheria asta cu supereroi, citeam azi pe mateoc.ro o părere foarte fain argumentată despre faptul că duduile nu prea-s prezente în filmele cu supereroi. Nu-s prezente ca și personaje principale, că altfel e plin de ele. Teodora zicea că i-ar plăcea să vadă mai multe filme cu femei supereroine.
Adevărul e că singurul film despre o supereroină pe care îl știu e Wonder Woman, dar nici pe ăsta nu l-am văzut.
Nu știu de ce, dar nu m-a atras până acum să-l văd. Adevărul e că nici nu îl aveam trecut pe lista mea cu „filme de văzut”, dar acum vreau să-l văd. Vreau să văd dacă e așa cum cred eu că e, sau nu.
De obicei, în genul ăsta de filme, sinceră si fiu, mă enervează femeile. Mi se pare că de multe ori încurcă treburile degeaba. Ok, că sunt geniale și că bate Natasha la monștrii în Avengers cum nu bate nimeni altcineva? Asta e adevărat, dar parcă au momentele alea în care sunt femei. În adevăratul sens al cuvântului. Am impresia că în orice secundă li se poate rupe o unghie sau le cade breteaua de la sutien și totul se duce de râpă.
Eu consdier că bărbații sunt cei care inspiră forță, putere, protecție, curaj. Poate nu și Star Lord din Guardians of the Galaxy, dar totuși…
Îmi plac mai mult filmele cu supereroi tocmai pentru că bărbații ăia sunt bărbați în adevăratul sens al cuvântului. Sunt frumoși, înalți, puternici și gata să salveze lumea, gata să sacrifice totul pentru cauza pentru care luptă. Ăsta e genul de bărbat pe care îl visăm toate, recunoașteți!
Femeile se uită la filmele cu supereroi în primul rând pentru actori. Mai puțin la Deadpool. Chiar dacă Ryan Reynolds e un bărbat superb, rolul ăsta îi cam ascunde frumusețea. Ideea e că ochii văd inima cere, apoi dacă și povestea e faină și acțiunea ne ține un pic în suspans, totul e și mai bine. Nu-mi spuneți voi, gagici, că v-ați uitat cu iubiții voștri la X-men sau la Batman pentru că ați vrut să vedeți efectele alea speciale și nu știu ce tehnici de lupte intergalactice. Ați dat o geană pe imdb, ați văzut acolo un Hugh Jackman, un Chris Hemsworth și-un Chris Evans și-ați zis că vă puteți sacrifica 2 ore din viață pentru așa ceva. Abia apoi a început să vă placă, corect?
Și după cum spuneam, nu am nimic împotriva supereroinelor, dar sunt de părere că bărbații sunt supereroi în filme, iar noi, femeile, suntem super-super-supereoine în viața reală.
Și cu asta cred că am spus tot. 😉
