Despre pasiune pentru lectură și cărți / Cum a început totul?

Astăzi este Ziua Internațională a Cărților și a Drepturilor de Autor. 23 aprilie este ziua în care sărbătorim cărțile. Aceste lucruri minunate care ne fac viața mai frumoasă, care ne ajută să ne găsim refugiul atunci când simțim că nu mai putem, care ne ajută să evadăm din cotidian atunci când avem nevoie de o gură de aer proaspăt.

Știu că țara noastră nu e campioană atunci când vine vorba de statisticile despre lectură. De fapt suntem total opusul a ceea ce înseamnă „campion” atunci când vine vorba de pasiune pentru lectură. Cu toate acestea, nu-mi pierd speranța. Cititul este o activitate pe care înveți să o iubești. Ori te îndrumă cineva să iubești cărțile, ori înveți singur. Nimeni nu s-a născut cu o carte în mână, nu-i așa?

Astăzi sunt înconjurată de cărți

Dar acum câțiva ani, nu eram. Am fost un copil care vedea cititul ca pe o pedeapsă. Și eu n-am fost pedepsită niciodată. Da, am fost geul ăla de copil care n-a știtut ce înseamnă să fii pedepsit. Spun că vedeam cititul ca pe o pedeapsă pentru că nu găseam nimic plăcut în a sta ore întregi cu o carte în mână. Era un chin să mă pui să fac asta, ținând cont că în timpul ăla aș fi putut alerga prin fața blocului sau aș fi putut sta cu ochii beliți la Tom și Jerry sau Sailor Moon.

Ideea e că nu mi-a plăcut să citesc atunci când eram copil

Și poate e grești să spun că nu mi-a plăcut, pentru că, de fapt, nici nu încercasem să fac asta. De ce? Poate pentru că la noi în casă, „biblioteca” era plină de bibelorui în loc de cărți. Poate pentru că nu i-am văzut niciodată pe ai mei citind. Poate pentru că n-am avut un exemplu în acest sens. Nimeni nu citea la noi în casă și evident, că n-am avut de unde să „învăț” că lectura este ceva frumos. Tata a fost miner iar mama nu-și găsea timp pentru lectură printre activitățile ei de gospodină. Nu-i condamn. Așa erau ei. Într-un fel, e vina lor că mie nu mi-a plăcut să citesc, dar într-un fel nu-i.

Puteam găsi exemple în alte părți, dar nu le-am căutat niciodată. Ba, mai mult, le-am ignorat. Țin minte că unchiu-meu citea mereu în timp ce mânca. Pur și simplu stătea la masă cu o carte în mână. Citea multe cărți de război, cărți despre lupte și despre istoria naziștilor. Pasiunea asta a lui pentru războaie s-a transpus mai târziu în pasiunea pentru jocuri de tip shooter unde împușca monștrii și soldați inamici, dar asta e altă poveste. Aș fi putut lua un exemplu de la el, dar n-am făcut-o. La ei acasă, biblioteca era plină de cărți, dar… n-am avut ochi să văd asta, decât mai târziu…

Cum am început eu să citesc?

Păi, totul a început în clasele primare, când, premiantă fiind (nu că mă laud sau ceva…) pe lângă diplomă, primeam și câte o carte. În clasa I, prima carte pe care am primit-o a fost Povești de Frații Grimm. Era o ediție ilustrată alb-negru, cu pagini subțiri de pe care se lua tușul dacă îți transpirau mâinile. Și acum o am, acasă la ai mei. Apoi au urmat Amintiri din copilărie de Ion Creangă, Alice în Țara Minunilor, Basme de Petre Ispirescu ș.a.m.d.

Povești de Frații Grimm
Prima carte de povești pe care am primit-o în clasa I

Începeam să-mi formez o bibliotecă a mea. Prima bibliotecă de la noi de acasă. Mi se păreau atât de frumoase și de prețioase. Nu știu de ce, dar îmi plăcea să le privesc, să le răsfoiesc și să le miros. Erau mica mea comoară. Premiile mele. Cu toate astea, nici una dintre aceste cărți n-a fost citită în întregime, până mai târziu… doar le răsfoiam. Citeam câte o poveste că așa voiam eu, altă poveste pentru că ne trebuia la orele de limba română, și tot așa…

Practic, citeam doar ceea ce era în programa școlară

Citeam povești, povestiri, câte o schiță de Caragiale și cam atât. Țin minte că pentru vacanța de vară aveam o listă de lecturi opționale printre care se numărau Fram ursul polar și Cuore Inimă de copil. Am 27 de ani și încă regret că lista aia de lecturi n-a fost obligatorie, pentru că nici până în ziua de azi n-am citit aceste două cărți, și regret asta din tot sufletul. Mi-aș dori să mă pot întoarce în timp, dar nu pot… și mi-e ciudă. Mor de ciudă.

Lucrurile s-au schimbat când am ajuns la liceu

Aici a început să înflorească această pasiune pentru lectură. Chiar dacă, între timp îmi formasem o bibliotecă destul de simpatică pentru că o rugasem pe mama să-mi cumpere o groază de cărți pe care nu le-am citit niciodată. Îmi plăcea să le știu acolo… După cum spuneam, la liceu s-au schimbat lucrurile pentru că am avut o profesoară de limba română care ne dădea nota 2 dacă nu citeam lecturile din programa școlară. Așa că Moromeții și Ion au început, încet, încet să-mi fie prieteni. Citeam pentru că nu voiam să iau 2. Nu suportam să iau note mici… eram considerată un fel de tocilară (chiar dacă nu toceam, nu puteam să învăț nimic pe dinafară, fără să aibă o logică), așa că notele mai mici de 7 sau 8 nu le suportam și făceam tot posibilul să nu le iau :)).

Cu chiu, cu vai am început să citesc… și nu m-am mai oprit

Chiar dacă, la început citeam pentru note, apoi a început să îmi placă. Îmi făcusem abonament și la biblioteca școlii, așa că totul mergea bine. A urmat și un abonament la Bibioteca Municipală din Petroșani (care nu era cine știe ce, dar totuși…). Împrumutam cărți pentru școală, dar și pentru plăcerea mea. Așa am descoperit-o pe Maitreyi a lui Eliade și cred că atunci a explodat iubirea mea pentru cărți. Mi-a plăcut atât de mult cartea asta încât mi-a părut rău să o duc înapoi la bibliotecă. Așa mi-am dat seama că ar trebui să îmi cumpăr cărți pe care să le citesc și să rămână ale mele.

Așa a început totul: cu note de 2 și cu Maitreyi

Azi, sunt înconjurată de cărți. Am cărți prin toată casa. Am cărți acasă la ai mei. Am cărți împrumutate pe la prieteni și cunoscuți. Sunt atât de fericită că pot promova lectura. Mă bucur enorm când cineva îmi cere o recomandare de carte, pentru că „știu că tu citești” și e o bucurie să știu că de la copilul care refuza să citească, am ajuns femeia care azi, scrie despre pasiunea ei pentru lectură. A fost un drum luuuuung până aici, dar sunt atât de fericită că va fi încă mai lung de-atât în continuare. Citesc pentru că azi iubesc să fac asta. Citesc pentru că mă relaxează, mă liniștește și mă face să uit de tot. Cititul e refugiul meu. E insula mea pustie unde știu că nu mă deranjează nimeni și nimic.

Regret că n-am descoperit această pasiune pentru lectură mai devreme

Regret că n-am apucat să citesc anumite cărți specifice copilăriei, care azi, nu-și mai au rostul. Adică nu mă pot apuca să citesc Fram ursul polar sau Cireșarii pentru că sunt atât de multe cărți care mă așteaptă… Cărțile astea, totuși mai au o șană. Mai au o șansă pentru că le voi citi atunci când voi avea eu un copil. Îi voi citi din prima clipă când voi afla că sunt însărcinată. Vreau să fiu sigură că viitorul meu copil va crește înconjurat de cărți. Vreau să fiu sigură că va găsi în mine exemplul pe care eu nu l-am găsit în ai mei. Vreau să crească înconjurat de rafturi tixite cu cărți. Vreau să mergem împreună prin librării, să citim împreună și să ne bucurăm împreună de această pasiune pentru lectură.

Mereu îi spun Domnului Soț că în momentul când voi afla că sunt gravidă voi începe să-i citesc bebelușului cărțile Harry Potter. Și dacă în 9 luni nu termin, va continua el când va crește mare :)). Vă dați seama că râde de mine și-mi zice că primul cuvânt pe care-l va spune copilul nu va fi mama sau tata ci „Alohamora”. Râdem, glumim, dar eu clar o să-i citesc Harry Potter :)).

Cam asta e povestea pasiunii mele pentru lectură. Mi s-a părut un moment perfect să vă povestesc fix astăzi despre asta. Aveam de mult în minte articolul ăsta, dar așa s-au aliniat planetele de l-am scris fix azi.

În concluzie, vreau să vă încurajez să citiți. Să citiți mult. Orice. Orice vă place. Orice vă face fericiți. Nu țineți cont de părerile nimănui. Citiți pentru voi, nu pentru alții. Cereți păreri, citiți recenzii, ascultați recomandări dar alegeți cu inimia și spuneți-mi și mie, voi de ce citiți? Când și cum ați descoperit pasiunea voastră pentru lectură? Iar dacă faceți parte din grupul celor care nu citesc, spuneți-mi de ce nu citiți?

Aștept poveștile voastre în comentarii.

PS: anul trecut scriam articolul ăsta, tot pe tema asta, dar cu un alt vibe. Vă încurajez totuși să îl citiți.

Să ne recitim cu bine! 🙂

Dacă ți-a plăcut, trimite articolul și prietenilor tăi

Related Posts

Leave a comment