blog.vara (10)

Viața nu e pictată doar în tonuri pastelate

Eu, personal, nu pot să rise and shine în fiecare zi. Când ți se bagă pe gât atâta perfecțiune și fericire, e ciudat să vezi că viața ta nu-i tocmai roz, că n-ai un summer body și nici biroul tău n-arată ca în pozele de pe Pinterest. Și oare ar trebui să ne lăsăm influențați? Oare ar trebui să ne pese așa de mult de ceea ce zice lumea sau de ceea ce face lumea?

În ultima perioadă, am evitat cât am putut de mult social media.

De aia n-am mai postat aproape deloc nici pe Facebook, nici pe Insta și nici n-am mai scris pe blog.

Aș minți dacă aș spune că m-am săturat de toată perfecțiunea asta falsă de pe rețelele de socializare, pentru că, să fim serioși…. ne place! Oricât am vrea să părem neinteresați și să spunem că nouă nu ne pasă, de fapt nu e așa. Urmărim oameni frumoși, deștepți, bogați, interesanți dintr-un punct sau altul de vedere.

Căutăm în alții ceea ce nu găsim în noi.

Pe unii îi urmărim doar pentru a învăța ceva de la ei, pe alții îi urmărm, aparent, fără motiv. Dar undeva, în adâncul nostru știm de ce îi urmărim, doar că nu recunoaștem.

Ultima perioadă a fost destul de dificilă pentru mine

Și o să fiu sinceră cu voi, pentru că nu am de ce să mă ascund. După cum spuneam, viața nu e pictată doar în tonuri pastelate.

N-aș putea numi starea mea din ultima vreme ca fiind „depresie”. Sau cel puțin nu vreau să fac asta, pentru că pare ceva foarte serios. Să spunem că a fost doar o perioadă în care dacă aș fi fost plantă aș fi putut face fotosinteză.

Am vegetat multe ore pe canapea, cu ochii lipiți de Youtube. M-am uitat random la videoclipuri care n-aveau nici o legătură între ele: m-am uitat la rețete, haul-uri de haine, recomandări de cărți, speach-uri motivaționale, bebeluși care râd colorat și soldați care se întorc din armată.

Nu-mi găseam motivația de a mă ridica de pe canapea și de a începe să fac ceva. N-am mai scris, n-am mai citit, n-am mai urmărit nici un serial (cu excepția câtorva episoade din Vikings, în zilele mai bune).

Știam ce vreau să fac, dar nu aveam chef

Mă gândeam că ar fi fain să termin cartea aia care zace pe noptieră de câteva săptămâni. Dar nu aveam chef.

Mă gândeam că aș putea da drumul la Netflix și să văd episoadele noi din serialele pe care le urmăresc. Dar nu aveam chef.

Mă gândeam că aș putea scrie un articol pe blog. Dar nu aveam chef.

Mă gândeam că aș putea găti ceva. Dar nu aveam chef.

Mă gândeam că aș putea merge la o plimbare pe Bega, să-mi aerisesc creierul. Dar nu aveam chef.

Mă gândeam la multe, dar nu făceam nimic.

E foarte frustrant să vrei să faci chestii dar să nu-ți găsești energia să le faci. Nu știu cum să explic sentimentul, dar știu sigur că din punct de vedere psihic te macină într-un mare fel.

În starea asta avansată de cartof stând pe canapea am avut o discuție cu Domnul P. într-o seară și dintr-una într-alta, el mi-a arătat video următor:

M-am regăsit 100% în ceea ce spune femeia asta acolo. Aproape că n-am respirat 20 de minute cât a durat video. Mi-au dat lacrimile și mi-am dat seama că VREAU să fac ceva să ies din starea asta.

5-4-3-2-1, HOPA SUS!

Am văzut o mulțime de discursuri motivaționale care îți spun cât ești de minunat și cât de multe poți face, tu, om incredibil ce ești. Dar nici unul dintre ele nu m-a atins așa de rău cum a făcut-o ăsta.

Am simțit că femeia asta a vorbit direct cu mine și m-a făcut să realizez că îmi pierd timpul zăcând pe canapea și plângânu-mi de milă.

A doua zi mi-am cumpărat cartea scrisă de Mel Robbins: Regula de 5 secunde și o citesc pe nerăsuflate. Deja am ajuns la jumătatea ei și parcă nu aș vrea să se termine.

După o perioadă destul de lungă, mintea mea a făcut CLICK

Atunci am decis că nu mai vreau să fiu o plantă pentru că oricum nu pot face fotosinteză așa că trebuie să fiu om, cu capul pe umeri și cu sufletul deschis spre lucruri și oameni noi.

M-am dat seama că nu pot funcționa fără organizare

Eram atât de haotică și de neproductivă pentru că nu mă organizam deloc. Pentru mine, lucrurile care nu sunt scrise pe hârtie nu există. Am încercat tot felul de aplicații, de notes în telefon, de remindere, dar nu funcționez așa.

Eu am nevoie de o agendă și un pix. Dacă sunt colorate și frumoase e și mai bine. Așa mă pot organiza și așa voi face de acum înainte.

Îmi incep ziua scriind fiecare lucru pe care vreau să-l fac:

de la spălatul pe cap până la predarea proiectului cu deadline. De la faptul că trebuie să dau cu aspiratorul până la planificarea articolelor de pe blog.

Scriu tot, în fiecare zi, pentru că doar așa pot trage linie seara și pot vedea cât de multe am făcut în 24h.

Simt că am nevoie de dovada asta.

Am nevoie de o foaie de hârite pe care să fie trecute toate lucrurile pe care le-am făcut într-o zi, ca mai apoi, să pot să mă bat pe umăr (metaforic, așa) și să-mi spun:

Bravo, fă! Vezi că poți?

Zeci de încurajări de la cei din jur nu cântăresc cât o singură încurajare din partea mea.

Nu vreau să sune egoist, dar simt că doar așa încrederea în mine poate atinge un nou nivel, pentru că acolo unde e acum, e nasol rău de tot.

Simt că articolul ăsta a fost all over the place, dar n-am cum să-l scriu altfel. Așa a ieșit, în forma lui brută și n-am vrut să-l machiez, să-l aranjez pentru că n-ar fi fost la fel.

În concluzie, încerc să lucrez eu cu mine, să fac să fie bine, să-mi revin și încerc să pun în practică fiecare lucru care consider eu că m-ar putea ajuta. Momentan, încerc cu regula de 5 secunde #5secondrule și cu organizatul zilelor „la sânge”.

Nu știu dacă va funcționa sau nu, dar vă țin la curent.

Mi-am promis că îmi revin cât de curând se poate.

Așa că revin și aici, cât de curând se poate.

Aveți grijă de voi.

Dacă ți-a plăcut, trimite articolul și prietenilor tăi

Related Posts

Comments (1)

La finalul zilei, cand vei bifa toate cele indeplinite de pe “to do list”… well.. acolo va fi maxima satisfactie. Succes in continuare! 💪

Leave a comment