Ha-ha!
1 aprilie, până acum era ziua aia în care ne așteptam să fim păcăliți, să ne facă cineva o glumă proastă. Anul ăsta, pare că totul e o glumă proastă. Sau, mai bine zis, totul pare un vis urât. Pare că totul e un fel de fake news. Azi ar fi fost ziua perfectă în care să apară Andreea Esca la știri și să ne spună că totul a fost o glumă și ne putem vedea de ale noastre în continuare.
Dar știm cu toții că nu e așa.
Pentru noi, 1 aprilie 2020 era planificat să aibă altă însemnătate.
Azi era data limită pentru confirmările pentru nuntă. Până azi trebuia să ne sune lumea să ne zică dacă vine sau nu la nuntă. N-au sunat telefoanele. Nici noi n-am sunat pe nimeni.
Suntem într-o continuă așteptare.
Nu am sunat pe nimeni pentru că nu știm nimic. Nu știm ce se va întâmpla. Și asta doare. Doare tare de tot. Se pare că #AndrelaSeMărită s-a transformat în „Andrela se mai mărită?”
În proporție de 90% suntem siguri că nunta noastră va fi amânată pentru o dată… incertă momentan.
E clar că #AndrelaNUSeMaiMărită. Cel puțin, nu în viitorul apropiat. Încă așteptăm un răspuns de la restaurant ca mai apoi să putem discuta cu DJ-ul și cu fotograful să găsim o nouă dată în care să fie toată lumea disponibilă.
Mă doare, pentru că mi-am pus tot sufletul în organizarea nunții.
Am prin casă cutii pline cu flori pentru decor, cu lumânări, cu baloane. Lumânările pentru cununie stau ambalate într-un loc ferit, să nu se rupă. Verighetele stau cumințele în cutiuța din sertar. Invitațiile sunt împărțite. Și așteptăm.
Pe verighete am gravat data de 02.05.2020.
Data asta va rămâne pentru totdeauna pe verighetele noastre. Va fi o amintire constantă a faptului că nunta noastră a fost amânată din cauza unei pandemii. Le vom povesti copiilor și nepoților despre asta. Vom fi genul ăla de părinți cu povești „de pe vremea mea”. Și copiii vor asculta și probabil că li se va părea ceva exagerat și ne vor pune să le povestim mai multe despre ce și cum a fost. Nu vom avea povești ca cele pe care le au bunicii noștri din război, sau părinții noștri de la Revoluția din 1989. Noi vom avea povești despre cum am fost nevoiți să stăm în casă, despre cum nu ne-am mai putut vedea cu prietenii și familia, despre cum a fost totul închis în afară de supermarketuri și farmacii. Și despre cum ne-am amânat nunta.
Cel mai dureros lucru e că rochia mea de mireasă e gata și voi fi nevoită să o țin în dulap…
Imediat ce se mai calmează lucrurile trebuie să mă duc să o iau. O voi aduce acasă și o voi pune în dulap. O voi ține ca pe un bibelou pe care îl voi scoate din când în când afară, mă voi uita la ea și o voi băga la loc. O voi feri de praf și de lumina soarelui să nu pățească ceva.
E dureros.
Sunt mai bine de două săptămâni de când #StămAcasă.
La începutul lunii martie, când s-a dezlănțuit „apocalipsa” asta nici nu ne trecea prin cap că va fi atât de grav. Chiar vorbeam cu nașii și cu prietenii noștri că până în mai sigur se vor calma lucrurile și va fi totul bine. Dar, se pare că nu e deloc așa. Totul e din ce în ce mai rău și nu cred că se va termina totul prea curând.
Aș vrea să spun că vom amâna nunta până când totul va reveni la normal. Dar nu va mai fi nimic „normal”. La sfârșitul pandemiei, vom avea voie să ieșim din nou și să ne vedem și să stăm în centru la terasă. Dar nimic nu va mai fi ca înainte. Așa că pot spune doar că vom face nunta când se va termina pandemia. Oricând ar fi asta…
Mi-e groază.
Mi-e groază de momentul în care vom fi nevoiți să vorbim cu toți furnizorii și colaboratorii noștri și vom pune totul pe HOLD.
Chiar dacă mă afectează foarte tare știu că nu e nici vina mea, nici vina Domnului Soț. Așa a fost să fie. Trecem și peste asta și la sfârșit vom face o nuntă de-o să o ținem minte încă 7 vieți.
Până acum n-am plâns. Încă mă țin bine. Dar cred că momentul critic va fi acela în care-mi voi vedea rochia. Mi-e frică de momentul ăla. Pe cât de mult l-am așteptat, pe atât de mult aș vrea să-l mai amân o zi, și încă o zi…
Să mă iertați dacă articolul ăsta a fost all over the place, dar așa sunt și gândurile mele în momentul de față.
