#andrelacitește,  Cărți și filme

„Cu ultima suflare” – Paul Kalanithi | Recenzie | #andrelaciteste

Cititul este o activitate care ma ajută să mă liniștesc, să mă relaxez și să mă desprind de lumea reală. Dacă în copilărie nu eram prietenă cu această activitate, acum nu știu cum să fac să pot citi mai mult. Nu am destul timp liber cât mi-aș dori, pe care să-l pot dedica lecturii. Cu toate astea, îmi găsesc timp să citesc aproape zilnic. Citesc seara când mă pun în pat și de cele mai multe ori adorm cu cartea în mână și cu ochelarii pe nas. Citesc dimineața în autobuz în drum spre lucru. Eu sunt nebuna care la ora 7:30 dimineața citește în Expresul 1 :). Sunt un cititor înfometat, așa că citesc orice îmi pică în mână. Ultima carte pe care am citit-o a fost Cu ultima suflare de Paul Kalanithi, despre care vă voi povesti puțin în rândurile ce urmează. 

Ca să fie totul frumos organizat, m-am gândit să creez un fel de serie aici pe blog, sub hashtag-ul #andrelaciteste. Voi folosi hashtag-ul ăsta de fiecare dată când voi scrie despre cărți și v-aș ruga și pe voi să îl folosiți în comentarii sau în postări referitoare la cărți. Vreau să aflu ce citiți si voi.

Cu ultima suflare este o carte care are un titlu predestinat, zic eu. Povestea asta îți taie un pic răsuflarea. Poate exagerez, dar chiar dacă nu te lasă fără suflare, fără cuvinte sigur te lasă. Mi-e greu să vorbesc despre cartea asta pentru că mi se pare atât de profundă încât mă simt mică și parcă nu sunt în măsură să-mi dau cu părerea despre ceea ce am citit. 

Autor: Paul Kalanithi

Titlu: Cu ultima suflare

Gen: biografie

Anul apariției: 2016

Nr. pagini: 185

Editura: Nemira

Nota mea: 5/5

În librării: NemiraCărtureștiLibris

Cu ultima suflare este povestea lui Paul Kalanithi. Povestea vieiții trăită de el, scrisă de el. Paul Kalanithi a fost neurochirurg, iar cartea asta descrie într-un mod fascinant cum au decurs anii vieții sale. Am spus că „a fost” neurochirurg deoarece în 2015 a murit din cauza cancerului la plămâni. Nu vă speriați! Nu e un spoiler. Acest lucru îl aflați chiar de pe descrierea de pe coperta din spate a cărții.

Neurochirurgul de 36 de ani care avea toată viața înainte, o carieră de succes și o familie fericită află că are cancer la plămâni. A fost ironia sorții, din punctul meu de vedere. A studiat medicina, s-a specializat în neurochirurgie, a tratat sute de pacienți, i-au murit oameni în brațe, ca mai apoi, chiar el să se transforme în pacientul altor medici. Și-a petrecut viața în spital, încercând să deslușească misterul morții și totodată pe cel al vieții.

A fost fascinat atât de medicină și știință, cât și de filosofie și limbaj. Toată viața și-a pus întrebări în legătură cu ceea ce înseamnă moartea, care sunt lucrurile cu adevărat importante în viață, ce ne definește pe noi ca oameni și ce ne ajută să mergem în fiecare zi mai departe.

În momentul în care află că are cancer cu metastaze își dă seama că situația e una fără scăpare și vrea să lase lumii o moștenire așa că s-a apucat să scrie această carte.

Cartea, în sine, mi se pare un paradox. E scrisă într-o manieră foarte simplă și melodioasă, se citește foarte ușor și e foarte grafică. Pe tot parcursul ei mi-am imaginat fiecare scenă, fiecare detaliu descris. Cu toate acestea, abundă de termeni medicali, care recunosc că mi-au dat puțină bătaie de cap. E o carte atât de ușor de citit, dar atât de greu de digerat… Cuvintele lungi și întortochiate pe care doar medicii le înțeleg și descrierile de proceduri și intervenții medicale s-au împletit într-un mod extraordinar de frumos cu emoțiile, trăirile și sentimentele autorului și a celor cu care acesta interacționa.

Optimismul lipsit de realism este doar o alternativă la disperarea care te dărâmă. 

Cartea asta împletește într-un mod superb știința și sentimentele. Cu ultima suflare prezintă medicina dincolo de aparențe. Descrie partea umană a vieții de medic, dincolo de diagnosticare și bisturiu. Puțini sunt cei care știu cum decurge o zi din viața unui rezident sau a unui medic neurochirurg. În cartea asta, Paul Kalanithi a scos la iveală sufletul unui medic. De fapt, și-a pus propriul suflet pe foi. Mie așa mi s-a părut. Descrie într-un mod foarte simplu și frumos, pe înțelesul tuturor, ceea ce simte un medic atunci când trebuie să dea o veste proastă unui pacient. La un moment dat vorbeșt despre momentul în care trebuie să dea unei familii vestea că fiul lor a murit sau că are o boală fatală. În rândurile cărții se regăsesc bucăți de suflet, întrebări care de multe ori rămân fără răspuns și cel mai important, cred eu, este faptul că dezbracă medicii de halate și-i transformă în oameni, în îngeri.

E adevărat că știința oferă cel mai util mod de a organiza date empirice și reproductibile, dar puterea ei de a face asemenea lucruri se bazează pe incapacitatea ei de a înțelege aspectele vitale ale vieții umane: speranța, frica, iubirea, ura, frumusețea, invidia, onoarea, slăbiciunea, ambiția, suferința, virtutea.

Cu toate că mereu am avut un respect enorm pentru medici, cartea asta m-a făcut să văd lucrurile în cu totul și cu totul alt fel. Mereu am considerat că trebuie să fii făcut pentru medicină ca să poți profesa în domeniul ăsta. Îți trebuie tărie de caracter și forță pe care să știi să le îmbini perfect cu empatia – un lucru care mi se pare destul de greu. Să  moară un om. în fața ta, pe masa de operații și să știi că nu ai putut face nimic pentru a-l salva, nu cred că e un lucru pe care îl poate suporta oricine.

Într-o zi ne naștem, în alta murim, în aceeași zi, în aceeași secundă… La o naștere distanță de mormânt, lumina sclipește o clipă, apoi noaptea se lasă din nou.

După cum spuneam, îmi e destul de greu să îmi găsesc cuvintele și să le ordonez într-un mod coerent atunci când vine vorba despre cartea asta. E atat de frumoasa și de tristă, dar în același timp, are o doză maximă de optimism. Îți dă așa un elan și te împinge de la spate să faci lucruri.

Cu ultima suflare a ridicat o mulțime de semne de întrebare în capul meu, dar m-a făcut să realizez și mai tare un lucru pe care îl știam deja:

Viața e prea scurtă și trebuie să învățăm să trăim în prezent, să nu mai amânăm lucrurile pe care ne dorim de atâta timp să le facem și mai ales, să facem ceea ce ne place și ceea ce ne face cu adevărat fericiți, chiar dacă asta necesită mult timp și energie. Într-un final, atunci când ne vom vedea visul îndeplinit, vom realiza că a meritat fiecare secundă pe care am investit-o în el. 

DACĂ VOI MURI, PÂNĂ CÂND VOI MURI, VOI TRĂI. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *