#andrelacalatorește

O excursie într-un capăt de țară – Prima parte | #andrelacalatoreste

În ultima perioadă aveam un dor de ducă de-mi venea să urlu. Simțeam nevoia să plec, să mă desprind de tot ceea ce e obișnuit și normal în viața mea: de griji, de job și voiam să scap în primul rând de nebunia din oraș, așa că o excursie la bunici a fost cea mai bună idee pe care o puteam avea în perioada asta. Ce-ar fi să mergem la mamaia de Paște? așa a început totul.  Am aruncat 3 tricouri și două perechi de șosete într-o geantă și joi, la ceas de seară, am pornit spre Moldova. 

Am plecat din Timișoara pe la 7 seara și am ajuns a doua zi dimineața (pe la 6 jumate). Am traversat țara de-a latul și am făcut un popas de câteva ore la Sâmbăta de Sus – despre asta o să vă povestesc cu altă ocazie.

Mamaia nu știa că mergem la ei, așa că, Doinița (adică mama, pentru cei care încă nu știu asta) ne-a fost complice. Ea s-a trezit dimineața să deschidă poarta ca să putem intra fără să batem și să strigăm, fără să speriem oamenii. Nici mamaia, nici tataia nu se așteptau să se trezească (la propriu) cu noi în ogradă. Nu o să vă povestesc mare lucru pentru că nu am făcut mare lucru. Mi-am revăzut bunicii și-am stat la povești. Nu s-a întâmplat nimic special, dar după toată excursia asta, am învățat câte ceva și am tras unele concluzii. Despre asta vă voi scrie în continuare.

*E puțin haotic articolul ăsta, pentru că am multe idei în cap, vreau să vă povestesc totul, dar mi-e greu să-mi găsesc cuvintele. Voi încerca totuși, să le aranjez cumva astfel încât să mă fac înțeleasă.*

Veșnicia s-a născut la sat

Așa se spune. Eu consider că liniștea și fericirea s-a născut la sat. La sat, oamenii sunt fericiți și se citește pe chipul lor o fericire aparte. E o fericire născută din puțin, o fericire născută din pământ și aer curat. Oamenii la sat sunt simpli și frumoși. Sunt frumoși în simplitatea lor. Oamenii la sat privesc ziua de mâine cu zâmbetul pe buze pentru că ei știu că răsăritul îi va găsi tot pe prispa casei lor, în ograda lor, cu găinile și pisicile lor. La oraș e altfel. Azi lucrezi, mâine ești concediat. Azi stai în chirie, mâine trebuie să te muți. Azi ți se pare că l-ai prins pe Dumnezeu de picioare, mâine ai impresia că ești în fundul Iadului. La sat lucrurile sunt simple. Oamenii trăiesc în liniște, beau apă curată de fântână, mănâncă legume plantate de ei, fierb supă din găina crescută de ei. Oamenii la sat zâmbesc mai mult.

Doar corpul îmbătrânește. Sufletul nu. 

Tataia are 74 de ani și e unul dintre cei mai veseli și mai răbdători oameni pe care îi cunosc. Omul ăsta zâmbește chiar dacă dantura lui nu e perfectă, râde în hohote chiar și atunci când face haz de necaz, sare într-un picior ca să ne facă pe noi să râdem și merge cu bicicleta minim câțiva km pe zi. Unii se miră când îl văd pe nea Ionel atât de sprinten la vârsta lui. Tataia nu are niciodată povești triste. Într-o seară ne-a povestit expreiența lui profesională pe care a strâns-o de-a lungul timpului. Tataia a fost portar în tinerețe, la echipa de fotbal a satului. Acolo se întâlnea cu băieții și mamaia venea după el când uita că trebuie să mai meargă și acasă la cei 3 copii și la nevasta din dotare. Apoi a lucrat prin silozuri, la CFR și apoi la mină. A fost miner și a ieșit sănătos la pensie de-acolo. A lucrat o parte din viață la lumina zilei, o parte în fundul pământului iar după ce-a ieșit la pensie s-a apucat de zidărie. Că doar ce-ai putea face la 60 de ani decât să cari roabe cu ciment și să zidești case? Eh, și viața lui n-a fost tocmai roz dar iată că după 74 de ani zâmbește mai sincer decât orice tânăr de vârsta mea. Mă uitam la el și mi-am dat seama că înfățișarea lui s-a schinbat. S-a gârbovit un pic, fața îi e îmbătrânită, ochii îi sunt mai obosiți decât de obicei, nu mai are energie să stea cu noi până noaptea târziu la povești, dar omul ăsta e fericit. Se vede de la o poștă că tataia e mulțumit cu ceea ce are și nu-și dorește nimic mai mult. E fericit la el în ogradă și nu-i mai trebuie altceva.

Uneori, distanța apropie oamenii

Vă dați seama că nu-mi permit să străbat 600 km până la Tecuci, de fiecare dată când am eu chef. Am făcut o singură dată greșeala să nu merg timp de 4 ani la ei, dar mi-am promis că n-o să se mai repete chestia asta. Când am fost după 4 ani, mi-am dat seama de efectele pe care le are trecerea timpului peste mine și mai ales peste ei. Îmbătrânim. Și eu, și ei. Și timpul nu-l aduce nimeni înapoi. Relația mea cu ei, e una destul de specială. Nu vorbim atât de des pe cât ar trebui și recunosc că-i vina mea. Nu-i sun des pentru că mi se face și mai tare dor de ei așa că prefer să vorbim mai rar. În fiecare moment sunt conștientă că mâine s-ar putea să nu-i mai am, că așa-i viața: nedreaptă. În fiecare moment îmi e dor de ei și i-aș aduce cu tot cu casă la Timișoara dacă aș putea. Ne despart 600 de km, dar există între noi o legătură foarte puternică pe care nu o pot explica. Sunt rece la suprafață, dar mi se topește sufletul de fiecare dată când sunt la ei sau când vorbesc cu ei. Sunt oamenii de care îmi e cel mai dor pe lumea asta. Înainte să ajungem vineri dimineața la ei, îmi tremurau picioarele de emoție (la propriu), iar ieri când am plecat am plâns cum fac de fiecare dată. Plâng când plec de la ei cu muci si sughițuri și mi-e greu să mă uit în urmă. Rămân amândoi în fața porții și-mi fac cu mâna și eu plâng. Plâng pentru că știu că mă duc în capătul celălalt al țării și ei rămân singuri acolo. I-aș lua cu mine. Nu se poate. Aș rămâne acolo cu ei. Nu se poate.

Mă opresc aici pentru că mi-e destul de greu să vorbesc despre ei. Nu vreau să devin prea sentimentală și nici nu vreau să transform articolul ăsta într-o pagină de jurnal super personal, așa că vă mai spun doar atât:

Prețuiți ceea ce aveți azi și învățați să vă bucurați de ceea ce e în jurul vostru.

Asta e cea mai importantă lecție pe care am învățat-o în cele 3 zile petrecute la țară, în capătul celălalt al țării, unde timpul s-a oprit și liniștea e ca la ea acasă.

Vor urma și alte povești din excursia asta minunată, așa că urmăriți #andrelacalatoreste dacă vreți să aflați ce-am mai făcut și ce-am mai văzut în această mini-vacanță.

Ah, și încă ceva: Hristos a Înviat! 🙂

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *