From Petroșani, with love!

Weekendul trecut am fost la Petroșani. Am fost acasă la ai mei. De o bună perioadă de timp am început să nu mai folosesc termenul de acasă atunci când vorbesc despre orașul meu natal. Chestia asta a venit super natural, ținând cont că de aproape 7 ani „acasă” pentru mine înseamntă Timișoara.

Pentru cei care nu știu eu am fost născută și crescută în Petroșani, la poale de munte unde iarna-i iarnă și vara aerul este respirabil. Pentru că e un oraș mic care nu are prea multe de oferit am plecat să-mi croiesc un drum al meu. Așa am fost adoptată de Timișoara și mi-a plăcut. După 7 ani sunt tot aici și sunt mai fericită decât credeam vreodată că voi fi.

Un weekend în locul unde odată mă simțeam acasă

Am folosit timpul trecut, pentru că nu mai simt asta. Da. Toate locurile îmi sunt familiare și-mi trezesc multe amintiri frumoase, dar toate au rămas în urmă.

Viața mea din Petroșani e istorie acum. Parcă nici n-a existat vreodată, atât de îndepărtată mi se pare. În orașul ăsta mic am făcut primii pași în lume, acolo am învățat, acolo mi-am făcut prieteni, acolo am crezut că iubesc și cu toate astea la un moment dat am plecat și am lăsat totul în urmă.

Andreea în căutarea sensului vieții

Am plecat din Petroșani sperând să-mi găsesc un scop în viață. Am vrut mai mult de la mine și simțeam că Petroșaniul nu-mi poate oferi mai mult. Universitatea din Petroșani nu-mi dadea foarte multe variante din care să aleg așa că am plecat spre ceea ce speram să fie un fel de #BigCityLife. Și așa a fost.

În Petroșani totul mi se pare extrem de mic

Plimbându-mă prin oraș observam lucrurile din jurul meu. Străzile sunt mici, trecerile de pietoni, blocurile, parcurile, chiar și băncile din fața blocului mi se par mici acum.

Nu știu cum să explic sentimentul ăsta, dar am senzația aia că sunt un fel de Gulliver în țara piticilor. Mă uitam la banca din fața blocului și mi se părea extrem de mică. Și îmi aduceam aminte câte ore am petrecut acolo jucând Ochi Albaștri și câte povești a auzit băncuța aia. Acum pare mică și nu știu de ce. Nu e ca și când m-am înălțat eu foarte mult de când eram în liceu până acum.

Poate m-am obișnuit eu cu dimensiunile pe care le are Timișoara. Acum mi se pare normal și traficul și faptul că fac o oră pe drum din punctul A în punctul B. Chiar dacă Timișoara nu-i vreo metropolă… totuși cred că și-a pus amprenta pe felul în care percep eu lucrurile. Altă explicație nu am.

Gri este culoarea predominantă în Petroșani

Spun asta văzându-l prin ochi de turist. Când locuiam acolo nu mi se părea nimic ciudat. Acum, însă, parcă totul este pictat în nunanțe de gri. Lipsește culoarea și viața din orașul ăsta.

Sâmbătă, pe la ora 15:00 era o liniște în oraș de-mi țiuiau urechile. Nu era nimeni pe drum, chiar dacă vremea era frumoasă. Trecea câte o mașină plictisită pe stradă, în rest, liniște și pace.

După cum spuneam, lipsește viața din orașul ăsta. Îi lipsește culoarea din obraji, vorba aia. Într-un fel e bine că e atât de liniștit. E ca o oază de calm, un loc zen în care să te reculegi, dar parcă uneori e prea mult.

De fapt, orașul ăsta e fix oglinda locuitorilor săi. Așa sunt oamenii acolo: liniștiți, majoritatea pensionari care se simt bine în bârlogul lor. Nu vreau să se înțeleagă faptul că e un oraș trist, pentru că nu e așa. E un oraș liniștit și gri. Atât.

Gri poate fi o culoare care să ducă cu gândul la un peisaj trist, deprimant, dar totodată e și o culoare care poate liniști privirea, dacă înțelegeți ce spun… Blocurile gri, în Petroșani nu sunt o metaforă. Chiar sunt gri, dar ca în orice oraș există zone frumoase și zone mai puțin frumoase.

Hai să fim serioși, că nici Timișoara nu sclipește de curățenie și frumusețe chiar peste tot. Are și ea zonele ei… Centrul e frumos și-n Petroșani, nu doar în Timișoara. Periferia e gri și-n Petroșani și-n Timișoara.

Superbitatea peisajelor contrastează perfect tonurile de gri

Dacă Petroșaniul are ceva magic de oferit, acelea sunt peisajele din jur. În orice direcție privești vezi un vârf de munte. Eu nu mi-am dat seama de asta până n-am lipsit de acolo câteva luni. Atunci mi-am dat seama că am crescut cu superbitatea aia de peisaj în față și n-am avut ochi să-l văd.

De asta, de fiecare dată când merg spre Petroșani și încep să văd munți, simt că sunt aproape. E un sentiment pe care nu știu cum să-l explic. N-am fost niciodată o fană a sporturilor de iarnă. Nu m-am urcat în viața mea pe schiuri, dar muntele are un loc aparte în sufletul meu. Mie drag să-l văd și să știu că e ceva în sufletul meu care ne leagă. Cumva, printr-o magie, și chiar paradoxal, muntele îmi dă un sentiment de confort. Mă simt bine când văd munți, indiferent dacă e vorba de Parâng sau orice alt munte din țara asta.

N-ai mai putea sta aici, așa-i?

Mă întreabă Doinița…

Așa-i. Chiar n-aș mai putea. Nu mă mai regăsesc acolo. Nu mă mai simt acasă. Chiar dacă am dormit în patul meu, nu m-am simțit acasă. Simt că sunt în vizită la ai mei. Așa mă simt și când merg la mamaia la țară. Chiar dacă mă simt foarte confortabil și sunt primită cu brațele deschise, nu mă simt ca la mine acasă.

Chiar dacă orașul meu natal nu mai are ce să-mi ofere, acesta va rămâne mereu parte din sufletul meu și mă voi întoarce la el cu drag, de fiecare dată. Acolo sunt adunați 20 de ani de amintiri. Acolo sunt primii mei pași, primele cuvinte, primele zâmbete, primele lacrimi, primele… orice. Acolo e amintirea omului care am fost. Acolo e Andreea pe care aș vrea sa o întâlnesc într-o zi la o cafea, să-i spun că lucrurile se schimbă și că viața ei va fi mai frumoasă decât și-a dorit vreodată.