Fiecare lucru se întâmplă cu un motiv, fiecare om pe care îl întâlnim lasă o amprentă asupra noastră. Unii oameni pe care îi cunoaștem la un moment dat ne rămân în minte, alții ne rămân în suflet. Parcursul vieții noastre este unul întortocheat, astfel fiecare om își urmează propriul drum. La fiecare intersecție găsește un alt om. Unele drumuri sunt paralele, altele se intersectează destul de des. Drumul meu s-a intersectat cu cel al Gabrielei Feceoru. Am fost colege în școala generală și la un moment dat eram chiar prietene. Eram amândouă prea timide și prea cumințele ca să ne integrăm în grupul fetelor „cool” după care se întorceau capetele băieților. Băiețași de scoală generală, dar la vârsta aia era o semi-dramă toată treaba, așa că ne-am găsit amândouă și la intersecția drumurilor noastre am legat un fel de prietenie. Prietenia asta a durat până am ales să mergem la licee diferite, în orașe diferite, așa că drumurile noastre au devenit din nou paralele.
Gabi (așa îi spuneam noi) a rămas în mintea mea ca fetița cuminte și timidă care cânta frumos. La orele de muzică ea era singura care înțelegea ce se întâmplă acolo pentru că avea o voce foarte frumoasă și mereu o ruga învățătoarea noastră să ne cânte ceva.
După ce am terminat liceul am ajuns la facultate și cred că atunci am dat de ea pe Facebook. Ne-am împrietenit online și am schimbat câteva cuvinte. Apoi ea a devenit mămica unui băiețel superb și apoi a publicat un volum de poezii. Atunci, fetița cuminte și timidă care cânta frumos, a devenit pentru mine fosta mea colegă care a publicat o carte. Să publici o carte mi se părea, și încă mi se pare, un lucru mare. Am fost plăcut surprinsă și mândră (cumva) să văd că un copil al Petroșaniului s-a ridicat deasupra multora și a devenit „cineva”.
M-am gândit să îi iau un interviu Gabrielei pentru că îmi e greu să descriu în cuvinte talentul ei. Versurile scrise de ea sunt pline de sentimente și nu ajung în suflet decât dacă sunt citite personal, sau cel puțin eu așa consider. Gabi scrie versuri care se diferențiază de orice poezie pe care am citit-o eu până acum. Versurile ei sunt formate din cuvinte care ies la lumină din cele mai adânci lăcașuri ale sufletului. Unele poezii sunt pline de frustrări, altele de iubire, unele de tristețe, altele de resemnare, altele de indignare, altele de neputință…
Și pentru că mi-a plăcut atât de mult felul în care scrie, dar și mai mult, omul care scrie, am zis să-i pun iau un interviu ca să vedeți și voi ce om frumos e. Întrebările sunt formulate de mine, răspunsurile sunt scrise chiar de ea, fără a fi modificate în vreun fel.
Câteva lucruri despre tine…
andrela.ro mă și ne bătea pe toți la învățătură, învățam foarte prost, literatura și muzica mi-au plăcut. Doamna mea învățătoare, Matei Aurelia, a văzut în mine un entertainer desăvârșit pentru serbări.
În 2018 sunt la Tg. Mureș deja de 4 ani. Pentru că toți mă întreabă cum am ajuns aici, aici am ajuns datorită unei iubiri, dar am rămas nu chiar singură cu ochii pe digul Mureșului și am scris tot mai mult și scriu. S-au întâmplat multe. Lucrez la redacția revistei Vatra, revistă de cultură foarte bună. Stau în chirie, am chirie mare, am facturi mari.
Matei-Zian-s tot eu dar în varianta premium, cum nu m-am gândit vreodată că aș fi. E artist. Desenează pe frigider cu vârfuri albastre de bețe de chibrit și trage linii cu pixul pe cearceaf, îndeasă stele fosforescente în merele pe care nu le mănâncă, cântă la chitară, e și solist, dansează, construiește castele 3D, glumește, îmi dă – nu îmi dă, se ascunde, îl caut – nu-l găsesc. Are 2 ani și trei luni. Cu el dorm, împreună ne trezim. Mi-a lipsit mult, a fost o vreme crescut de mama mea. Mă simt mică în fața lui, îngenunchiez îi pup mâinile că mi-a îngăduit să fie fiul meu, îi iubesc ochii cei negri sclipitori, vii și părul blond și drept.
Cum te descurci și cu jobul și cu scrisul și cu viața de mămică?
Job. Scris. Mamă. Pronunță-le cu pauze lungi între. În realitate eu nu am pauzele alea.
Câteva lucruri despre partea profesională a vieții tale (studii, domeniul în care lucrezi, proiecte în care ai fost implictată)
Făcând doar literatură, citind, scriind, participând la evenimente literare, e tot ce ai, asta e casa ta, asta e ceea ce ai. Am fost idealistă, m-am gândit că pentru a evolua, e musai să fiu în domeniu chiar cu toată foamea pe care aș îndura-o. Ani grei. Am făcut foamea și fac foamea la propriu. Toți anii de Mureș au fost ani grei. Mi-am pus problema azi în autobuz, dacă aș pleca să muncesc în occident, m-aș întoarce aici? Răspunsul probabil ar fi nu, deși am eu tripul ăsta că s-a născut fiul meu aici. Aici a primit viața, aici ne-am cunoscut, aici i-am dat nume. El își zice Tei Tain. În spatele meu sunt oameni pe care nu-i vedeți, dar adevărul e că nimeni, niciun artist, niciun autor, nu poate să facă nimic fără echipă. Oameni cu care interacționez, oameni cu care discut, mă consult, îmi citesc manuscrisele, își iau din timpul lor, ne interesăm împreună, îmi dau sfaturi. Tot spun că n-am prieteni, dar am, ei sunt acolo, nu-i vedeți pe cartea mea, dar sunt cu mine tot timpul.
Din mai 2017 poeta Medeea Iancu și cu mine formăm echipă pentru pagina Harta Egalității și site-ul hartaegalitatii.com. Harta Egalității este genul de proiect pe care ori îl ignori ori te bagi, faci parte din mișcare. Este de fapt un filtru pentru nedreptățile care se întâmplă în lumea literară autohtonă. Cum că femeile primesc mai puține cronici la cărți, cum că la unele evenimente apar pe afiș o gașcă de băieți asta-mi aduce aminte de una dintre aparițiile de la radio ale lui Killa Fonic și Șatra B.E.N.Z., doar că ei sunt în colaborare și sunt foarte mișto așa (https://www.youtube.com/watch?v=JbCC91Wxa48). Cum mă să nu inviți și femei la evenimente? Ești nebun? Să fie și/și. Să nu se vadă chiar așa ca la trap, deși trapul e trap, să nu confundăm scenele. Chiar la ediția din 2017 a Festivalului de poezie Iustin Panța, unde blister a fost nominalizată pentru debut alături de Cristina Stancu, Teritorii și Savu Popa, Ipostaze. Sunt numai autori de gen masculin pe afiș. Uită-te un pic: http://www.mesageruldesibiu.ro/zilele-poeziei-iustin-panta-la-sibiu/. Noi nu ne jucăm cu realitatea și nu ne facem că nu vedem, vedem și simțim că ne facem loc greuț printre băieții, greii poeziei românești. Așa e peste tot, admit, dar n-ar trebui să fie așa, prea ne-am obișnuit cu fetele la bucătărie și băieții în activități înalte.
Zic să ne dați follow pe facebook, să ne vedeți acolo. Discriminarea nu-și are loc aici, anul ăsta, am decis. Dacă faci discriminare, vorbim, sau te ignorăm. Uneori e așa alteori e așa, depinde de stare, de energie, de moment, de asta avem nevoie să observe cât mai mulți oameni fenomenul. Discriminarea e și pe stradă și în dormitor și la bucătărie și la job, în teatru, muzică, unde vrei tu, e oriunde. Anul ăsta am zis, vorbim, sau te ignorăm dacă discriminezi. Doi oameni nu pot face ce ar face o armată, avem nevoie de voi. De la discriminare pornesc multe probleme din societatea noastră, mai toate, adică toate.
De unde ți-a venit ideea sa scrii o carte?
blister nici măcar nu este ideea mea, cum am mai zis, dacă e ceva ce nu-mi aparține din carte e chiar titlul. A venit așa într-o zi în chatbox prietenul poet și traducător Mihók TAMÁS cu ideea asta de titlu și-am bătut palma și-a rămas așa. Cartea a venit în urma unei situații delicate în care m-am anturat, un șoc psihic, abandon în masă, o despărțire, multe semne, prea multe semne negative au făcut posibilă apariția cărții. Am scris-o pe parcursul anului 2016. Începusem deja să citesc poezie contemporană în cantități industriale și să urmăresc scheme, tehnici de scriere, fenomenul, diversitatea, eram pur și simplu acaparată. Trăiam cu poezii transcrise pe pereți, aveam din Miki Vieru, Radu Nițescu, Claudiu Komartin, Gelu Vlașin, Marta Petreu. Constantin Virgil Bănescu, ocupa un loc important, îmi era în dreptul capului, voiam să trăiesc așa, să văd poemele, să le simt, să îmi fie pereți. Am adunat și alte influențe importante, Medeea Iancu. În poezia ei am găsit cam tot ce-mi lipsea mie atunci, m-am identificat cu temele cu felul de expunere.
Citiți poezie contemporană fiindcă ea și numai ea va salva scafandrii, pompierii și pe toți cei implicați în justiție. Poezia poate fi manifest, poate fi act, poate fi casă, poate fi gard, poate fi chilot, poate fi sutien, poate fi pălărie, poate fi ce vrea ea să fie, e pe piciorul ei are puterea de a se deghiza și de a se autodemasca.
Aștept să debuteze în volum: Johan Klein, Viviana Moise, Daniela Hendea, Iuliana Lungu, Filip Orzan, Raluca Reinerth si toti cei care nu s-au încumetat încă.
Am abandonat un pic rubrica de debuturi ”în așteptare/pending” de care mă ocup de la finele anului trecut în revista Discobolul de la Alba Iulia. Revin, vreau să sper că mi-am recăpătat forțele, deși dacă plec dincolo nu știu ce va mai fi. Aia e, revistele plătesc prost, angajații din cultură sunt plătiți prost, trăim de pe azi pe mâine majoritatea, ne căutăm în buzunare de câte 3 ori de un 3 în 1. Așa e zi după zi, lună după lună, viață după viață. Noi scriitorii, suntem foarte săraci. Nu e ceea ce vedeți voi. Nu e lux. Nu e boemie. E nașpa rău.
Cum s-a schimbat viața ta după publicarea primei cărți?
Am cunoscut mulți oameni din arealul ăsta. Scriitori, actori, artiști. Ne-am dat energie unii altora.
Care sunt sursele tale de inspiație, muzele tale?
La început nu-mi puteam asuma să scriu despre mine și scriam destul de abstract despre orice altceva în afară de mine. Mi-am dat seama că de fapt fugeam de mine, mă temeam de expunere, mă temeam să nu fiu judecată pentru ceea ce aș spune pentru că gândesc așa, pentru că nu mă pot conforma cu ceilalți. Toate cuvintele pe care nu le-am spus nimănui se regăsesc în volumul meu de debut blister și acum în proiectul Jurnalul Unei Depresive Anonime, un jurnal de o intimitate psihică, fizică și sufletească, o deschidere care, mărturisesc, m-a surprins și pe mine. Va fi o carte, va avea peste 100 de pagini, jurnalul l-am început din luna noiembrie a anului trecut și îi voi pune punct pe 3 mai anul ăsta când împlinesc 25 de ani.
Cum credeai că va primi publicul cartea ta?
Publicul meu nu este mare, publicul meu este fix ăla care trebuie să fie și eu nu aștept nimic mai mult. Nu am căutat să fiu într-un trend anume, nici să fiu comercială, mi-am spus povestea pe limba mea. Mi-am plimbat cartea prin țară, am vrut să o vadă lumea, să o descopere, cred că mesajul ei e important, vreau să ajungă la cât mai mulți tineri, eu n-am avut așa o carte de citit când eram de vârsta lor, a trebuit să o scriu ca să o găsesc. Nu zic că e wow, atinge niște subiecte importante pentru noi tinerii: contracepție, infidelitate, parteneri sexuali multipli, iubiri diverse, iubiți diverși, chestii care schimbă și scrisul și organismul.
Ai un ritual anume atunci când te apuci de scris?
N-am ritualuri, n-am figuri. Scriu și când dau cu laveta pe parchet, scriu și când încălzesc lăptic, întind mâinile de sub duș ca să scriu, când șterg geamuri, când mă schimb important e să fiu un pic singură nu neapărat singură de tot, așa să nu-mi ia nimeni telefonul din mână, tot ce scriu, scriu în notițe, apoi transcriu într-un doc.
Vei publica și alte cărți? Daca da, vor fi tot volume de poezie sau te-ai gândit și la altceva?
Voi publica probabil Jurnalul Unei Depresive Anonime și un volum de poeme cam tot anul ăsta.
Ce părere ai despre literatura contemporană?
Climax. Atâta doar că aș prefera să scadă prostituția în lumea literară și eventual să ne unim găștile, cred că am face o trupă mare și minunată, fără intenții dubioase, ne-ar fi mai ușor să ne-mprumutăm când unul sau altul rămâne fără bani, ne-ar fi mai ușor să mergem în vizite la spital când unul dintre noi ar fi bolnav, sau când unul ar rămâne efectiv pe drumuri, să-l găzduim. Marea asta de oameni să funcționeze ca o echipă, ar fi frumos așa, dar e imposibil, în muzică e posibil, nu tot timpul, dar e.
Crezi că lectura e destul de promovată în România?
Lectura nu e destul de promovată în România, nici lectura publică, nici lectura în sine. În primul rând că avem probleme la nivel infra. N-o mai zic pe aia cu ar trebui alfabetizare întâi, că au zis și alții, dar cam asta e.
Ce le transmiți tinerilor care nu văd lectura ca pe o activitate plăcută (știm amândouă că sunt o mulțime de oameni de genul…)
Prin cuvânt s-a făcut tot. Tot ce e pe planetă. Așa am învățat la Lingvistică în anul 1 de facultate. Dumnezeu a ZIS ”să fie lumină” și a fost lumină, și ăsta e deja un clișeu, dar un clișeu, care m-a prins atunci, că era așa mistic, astea mă țin, mă pun pe gânduri, le întorc, lupt pentru ele. Clișeele au valoare dacă știi să creezi context pentru.
E greu să publici o carte în România?
Nu e greu să publici o carte în România, e greu să spui ceva memorabil, ai responsabilitatea, trebuie să ai responsabilitatea să vii fresh, nu obosit, nu cu vechituri, să vii cu stilul tău, cu vocea ta, când citesc poemul ăla, să știu dintr-o mie că tu l-ai semnat.
Transmite-le un gând celor care visează să publice o carte.
O carte este o poveste. Povestea ta. Povestea despre tine, oricine ai fi tu. Că ești prostituată, gay, țigan, sclav pe plantații dincolo, bandantă, mamă de nevoie, mamă fără voia ta, single mom, single lady, ciobăniță, croitoreasă, cizmar, miner, fiică de miner. Nu îți fie rușine cu condiția ta, asta e ceea ce ai și asta trebuie să prețuiești fiindcă îți aparține, este ceea ce ai de dat.
Transmite un gând celor care citesc andrela.ro.
Fiți sinceri mai ales când faceți tâmpenii. Nu există tâmpenii. Fiți sinceri. Citiți andrela.ro.
Unde te pot găsi cei care vor să te cunoască?
Pe pagina mea de facebook Gabriela Feceoru, pe pagina Blister, pe pagina Harta Egalității, pe pagina Jurnalul Unei Depresive Anonime.
De unde putem cumpăra cartea ta?
De pe libris.ro, Cărturești, cartepedia.ro, librăriaonline.ro, elefant.ro. V-aș fi dat-o moca, dar cum am zis sunt prea săracă să-mi cumpăr chiar și propria carte și nu costă decât 20 lei, pe elefant 13,99 lei, mai ieftină decât o pereche de ciorapi cu bandă.
***
Poezia e pe moarte în România, dar datorită oamenilor ca și Gabi, mai avem o șansă. Mai avem o șansă să rămânem poporul despre care s-a scris și s-a cântat atat de mult de-a lungul timpului…
Mulțumim, Gabi.
