#magiadeafimamica e atât de magică încât, iată, că mă apuc de scris numai la ore dinastea magice. Acum e 11 noaptea și doar ce am terminat de strâns bruuum-bruum-uri de prin casă și am udat trandafirii ăia prăpădiți din grădină. Dar nu mă plâng. Bine că mi-am făcut curaj și am luat laptopul (așa plin de praf cum e) în brațe și m-am apucat de scris.
În timp ce desfășuram aceste activități mirobolante de mămică: aruncat toate jucăriile într-o cutie, pus laptele în frigider, adunat pamperși puturoși de prin casă m-a străfulgerat o idee pe care vreau să o dezvolt aici.
Inițial, planul era să scriu câte un articol despre diversificare, somn, achizițiile bebelușului și alte treburi dinastea importante care macină creierii mamelor. Asta credeam că voi face. Realitatea e că sunt conștientă că n-o să am timp/chef să fac asta, așa că încerc să le comprim aici într-o formă mai puțin detaliată și mai ușor de… parcurs.
Așadar, ideea de la care vreau să pornesc discuția asta (pentru că sper să inițieze niște conversații articolul ăsta) este următoarea:
Statisticile nu sunt reguli!
Zic asta pentru că din momentul în care am rămas însărcinată până azi… în foamea mea de informații, am citit tot felul de lucruri ca să pot fi o mamă bună pentru copilul meu. Google, prietenul nostru de încredere mi-a furnizat tot felul de informații în legătură cu orice am căutat. Când eram însărcinată căutam chestii despre simptome: mă doare ochiul drept… e normal să simt asta la 25 de săptămâni? După ce am născut întrebările s-au înmulțit pentru că, ce să vezi, fiecare zi vine cu ceva nou.
Doar unui părinte bun i se pare greu să crească un copil.
În engleză, treaba asta sună mai bine: parenting is hard only for the good parents. Și pe zi ce trece cred tot mai tare în ideea asta. De ce? Pentru că doar un părinte preocupat de buna creștere a copilului său este constant măcinat de gânduri și de întrebări. Sunt și unii care își cresc copiii după cum bate vântul (și e ok, dacă așa consideră ei că e bine), dar nu despre ei discutăm aici.
Dragi mămici, e ok să vă faceți griji și să fiți nesigure în legătură cu unele decizii pe care le luați referitor la copilul vostru.
Nu mai e o surpriză pentru nimeni faptul că mogâldețele alea mici care ajung pe lume într-un fel mai mult sau mai puțin natural, nu vin cu manuale de instrucțiuni și nici cu garanții. Ne trezim cu un ghem de carne și oase în brațe și, cumva, trebuie să ne mobilizăm să-l facem om. Om dinăla în adevăratul sens al cuvântului, cu principii, valori și caracter.
Dar până să ajungem să îi insuflăm valori morale și să-l învățăm că în lume exită și bine și rău avem alte probleme precum: colicii, diversificarea, erupțiile denatre, febra, somnul… și lista poate continua.
Aici intervin părerile și documentarea.
Noi, mamele (pentru că pentru noi scriu articolul ăsta), începem să punem întrebări în stânga și în dreapta, începem să citim studii și cărți astfel încât să ne asigurăm că alegem ceea ce e mai bine pentru copilul nostru.
Și trăim așa niște vremuri mișto, pe de-o parte, că avem acces la atât de multe informații și putem obține răspuns la cele mai dubioase întrebări doar printr-un click. Pe de altă parte, fix asta e problema, Avem prea multe informații și trebuie să ai mintea foarte limpede ca să poți cerne dintre ele și să rămâi fiiiiix cu răspunsul ăla de care ai nevoie.
Statistic, colicii bebelușilor apar în primele săptămâni de viață și durează undeva până în jurul vârstei de 3 luni. Asta zice teoria. Practica mi-a demonstrat că nu orice criză de plâns e din cauza colicilor și ce să vezi… nu toți bebelușii au colici.
Statistic, primii dinți erup în jurul vârstei de 6 luni. Practic, Matei la 4 luni jumate avea 2 dinți. Mama lor de dinți că au început să iasă muuult mai repede… că balele alea și rosul jucăriilor nu erau degeaba.
Statistic, bebelușii încep să se întoarcă de pe spate pe o parte și pe burtă pe la 3-4 luni… Practic, Matei a făcut asta când a avut el chef, adică pe la 5 luni.
Statistic, copii încep să stea în fund fără sprijin pe la 6 luni. Practic, sunt bebeluși care fac asta abia la 8 luni.
Statistic, bebelușii încep să meargă undeva în jurul vârstei de 11-12 luni. Practic, sunt unii care încep de la 9 luni, alții la 1 an și 2 luni (ca și Matei) sau chiar mai târziu.
Și știți și voi că lista asta poate continua la nesfârșit. Ceea ce vreau eu să spun este faptul că noi, mamele, și părinții în general, ar fi bine să nu mai luăm toate statisticile astea ca pe niște reguli bătute în cuie. Adică… hai să ne gândim totuși că fiecare om de pe planeta asta e diferit. Da, suntem toți oameni și avem o grămadă de chestii similare că doar suntem aceeași specie. Dar asta nu înseamnă că suntem trași la indigo.
Statisticile astea și „studiile britanicilor” doar ne provoacă anxietăți ampulea (scuzați-mi franceza). Ziceam mai sus că suntem bombardate cu atât de multe informații încât ne trebuie o minte foarte limpede ca să le putem cerne calumea. Și haaai să fim serioase, că o proaspătă mămică numa minte limpede n-are… că-n rest le are pe toate.
Când tu ai copilul ăla de 3 luni jumate în brațe și-l vezi că urlă de nu ști ce să îi faci nu te gândești că poate-l mănâncă gingiile, că statistic dinții ies abia la 6 luni. Așa că te gândești că i-o fi cald, frig, îl doare burta, are gaze, în zgârie eticheta de la body, i-o fi foame…
Dragă mămică anxioasă cu capul plin de gânduri și întrebări,
Citește, documentează-te, cere păreri, discută cu persoane în care ai încredere. Dacă te țin balamalele poți chiar să pui o întrebare și pe grupurile alea dubioase de mămici unde își dau cu părerea femeile alea cu intenții mai mult sau mai puțin bune. Fă tot ceea ce ai nevoie ca să obți informații. Apoi, întreabă-te pe tine… ce părere ai tu despre lucrul ăla. Și pune-le pe toate într-o balanță și vezi unde se înclină mai mult.
- Dacă 10 oameni îți spun că fiică-ta plânge noaptea pentru că îi e frig, dar tu o vezi că transpiră și că e caldă pe spate… s-ar putea să ai tu dreptate.
- Dacă soacră-ta îți spune că ar fi bine să îi pui niște biscuiți în lapte că pare că nu se satură, dar tu crezi că asta e o prostie… s-ar putea să ai dreptate, așa că n-o face!
- Dacă tu vrei să începi diversificarea cu cartof dulce, dar toată lumea îți spune să începi cu morcovi… fă cum crezi tu că e mai bine.
Ai prins ideea? Ascultă-ți instinctul.
Nu vreau să mă apuc să dau sfaturi aici… că nu sunt în măsură să fac asta. Fiecare își crește copilul așa cum consideră de cuviință.
Într-un an jumate de când a apărut Matei în viața noastră am trecut prin toate stările posibile și am avut infinit de multe întrebări în cap. Încă am. La unele găsesc răspunsul, cumva… altele îmi dau seama că n-au un răspuns exact așa că o mai dau și la ghici (ca uneori n-ai încotro). În tot acest timp, am învățat să las uneori lucrurile să se întâmple de la sine și să îmi ascult instincul și să „citesc” mesajele copilului meu.
Am citit statistici, am citit cărți, am vorbit cu oameni, am cerut păreri. Le am pe toate în capul meu…dar de ales am ales mereu în funcție de situație: uneori cu creierul, alteori cu sufletul… uneori am mers pe instinct, alteori pe dovezi științifice.
Și ca să vedeți că nu doar aberezi aiurea, vă povestesc și niște experiențe personale în care statisticile și părerile generale nu au fost de nici un ajutor.
Programul de somn
N-am încercat niciodată să îi fac un program de somn lui Matei. De fapt, am încercat dar nu a funcționat. Unii zic că e foarte important să se culce și să se trezească la aceeași oră. Am încercat să îl culc seara la aceeași oră dar se lăsa cu scandal de mă auzea tot satul. Am renunțat. Am refuzat total să-l trezesc din somn, L-am lăsat să doarmă mereu cât a avut nevoie, chiar dacă asta decala toată rutina. În schimb, am început să citesc niște semnale de somn (frecat la ochi, mârâială, etc) și mi-am dat seama că se întâmplau cam după x ore de la trezire (în funcție de vârstă).
Acum, de exemplu după aprox 5-6 ore de la trezire începem să nu ne mai înțelegem. Sunt zile și zile. Sunt zile în care îi e somn după 3 ore de la trezire, sunt zile când îi e somn după 7 ore. Și e ok. Mergem la nani când are el nevoie. Noi funcționăm bine așa, chiar dacă nu respectăm manualul ăla cu statistici. Asta înseamnă că ne adaptăm constant… că statisticile și studiile nu ne sunt de nici un ajutor. Singurul lucru care ne ajută e flexibilitatea și „nerespectarea” unor reguli stricte atunci când vine vorba de somn. Asta se traduce prin somnuri de prânz de 1 oră jumate, de 2 ore sau de 3 ore jumate și culcat seara la ora 20, 21, 22, poate chiar și 23. Asta așa, ca să vă faceți o idee…
Nu-l adormi legănat că se învață așa și o să-l legeni până pleacă la facultate.
Experiența noastră cu somnul mi-a demonstrat faptul că treaba asta cu „se învață așa” nu există. Matei a trecut prin tot felul de faze cu somnul și nu s-a învățat nicicum. A adormit în căruț, în mașină, în marsupiu, legănat în brațe, legănat pe picioare, a adormit singur în pătuț și lipit de mine în pat. Nu s-a învățat în nici un fel.
A fost o perioadă de câteva luni când doar în brațe adormea. Și mă bucuram că adoarme fără scandal așa că am continuat. Până într-o zi când a urlat cât l-au ținut plămânii ăia ai lui mici și nu l-am mai legănat. L-am pus în pătuț și a adormit singur după ce a terminat biberonul cu lapte. Și așa adoarme și în ziua de azi. Deci, din nou, o excepție de la regulă. Din nou, situații în care am asculat de instinct și m-am adapat la nevoile lui din perioada respectivă și i-am respectat, cumva… dorințele.
Nu-i da suzeta că nu mai scapă de ea
Matei a fost un bebeluș care a acceptat suzeta din prima. Și mă bucur că a făcut-o pentru că nu știu cum l-aș fi calmat altfel în unele momente. Dar, suzeta a apărut în peisaj mai mult la somn. Când era mai mic i-o mai dădeam și ziua, la nevoie, dar foarte rar. Azi, Matei încă adoarme cu suzeta, dar apoi o scuipă și doarme ft bine și fără ea. Nu e atașat în niciun fel de suzetă și nu plânge niciodată după ea. Nu pare că reprezintă ceva pentru el. Mai mult cred că mă ajută pe mine că mi se pare că adoarme mai ușor cu ea. Și zic că „mi se pare” pentru că au fost multe dăți în care a adormit ft bine și fără ea… dar eu sunt cea care nu renunță la ea.
Fac bine sau nu? Nici nu contează… important e că doarme liniștit și știu că o am acolo ca măsură de siguranță în caz că am nevoie de ea. Nu vă gândiți că suzeta e împăciuitorul suprem că de multe ori când are câte o crizuță de-aia gravă și încerc să i-o dau o ia și dă cu ea de pereți de mă mir că nu se face bucăți. Dar, după cum ziceam… instinctul meu îmi zice că e bine să fie acolo.
Am început diversificarea cu fructe
Șoc! N-am început nici cu morcov nici cu cartof dulce. N-am respectat nici un plan miraculos, n-am avut nici un tabel pe care să bifez ingrediente. Prima dată i-am dat să guste dintr-o banana și nu i-a plăcut. A doua zi i-am dat măr fiert la abur și a fost super încântat. Apoi i-am băgat cartof dulce… apoi câte o rădăcinoasă și iaca am ajuns să mâncăm împreună paste și ardei umpluți.
Am citit chestii despre diversificare, am văzut cam care sunt principiile de bază și ce se recomandă dar am mers pe intuiție. Adică… să fim serioși… rărăcină de pătrunjel cu țelină și cu morocv fierte și pisate… fără sare, fără condimente… voi ați mânca așa ceva? Mereu am gustat ceea ce i-am dat să mănânce și dacă mie nu îmi plăcea la gust nici nu insistam să mănânce. Dacă o gură voia, o gură îi dădeam.
A avut o perioadă în care n-a vrut să mănânce carne. Sub nici o formă, nici bucățele, nici zeamă, nici amestecat în pireu. L-am lăsat în pace și nu i-am mai dat, chiar dacă lumea îmi zicea să insiiiiiiist că e foarte important să mănânce caaarne. Mi-am setat în minte că are toată viața timp să mănânce carne și dacă acum, la 6 luni nu-i place asta nu e vreo tragedie. Nici eu n-aș mânca carne fiartă fără sare, sinceră să fiu…
Revin să concluzionez acest articol câteva zile mai târziu.
Așadar, toate ideile astea haotice expuse mai sus au un singur scop: să prezinte mamelor faptul că nu tot timpul ne putem lua după reguli sau după ce spune majoritatea. Uneori se întâmplă să fim noi și copilul nostru excepția aia de la regulă. Uneori se întâmplă că bebelușul nostru e un înger și nu plânge și doarme toată noaptea. 6 luni mai târziu același bebeluș se transformă într-o tornadă mâncăcioasă. E ok oricum ar fi. Nu vă panicați, nu vă speriați dacă vă zice tanti Geta că „nu e bine că i-au ieșit dinții așa de repede”. Nu e ca și când ai cum să controlezi asta? E ok, oricum ar fi. Imporant e să fie copilul sănătos și fericit.
E normal să fim îngrijorate și panicate și anxioase și undeori semi-depresive. Într-un fel sau altul toate trecem prin etapele astea în care parcă nici nu știm ce și cum să facem. E ok, fetelor! Mamele sunt cele mai șmekere ființe de pe planeta asta! Nu se compară nimic cu ceea ce putem face noi, așa că… keep up the good work, vorba aia.
Și așa, ca un ultim „sfat”: aveți grijă de voi! Copiii voștri n-au nevoie de statistici și de tabele de diversificare. Au nevoie de mame sănătoase (fizic și mental!) care să fie acolo lângă ei și să-i ajute atunci când au nevoie, să-i strângă în brațe și să încerce să îi înțeleagă.
Am mai spus-o și o repet. Seria asta de articole cu #magiadeafimamica este destinată fix acelor persoane care au nevoie să citească balivernele astea pe care le scriu eu, așa că… dacă ai în jurul tău o mămică la început de drum, trimite-i articolul ăsta că poate o va ajuta. 🙂
