Așa se vede lumea prin ochelarii mei

Cum se văd buncii prin ochi de adult?

După o săptămână în Norvegia m-am gândit că ar fi fain să mă duc o săptămână la țară, în celălalt capăt al țării. Zis și făcut. Mi-am făcut băgăjelul și am pornit.

8 ore cu mașina. Cu trenul… nu se știe niciodată :))

Călătoritul cu CFR-ul…

… poate fi considerat un drum inițiatic, așa cum făceau personajele din romanele citite în liceu, pentru că ai timp să te cunoști, să te regăsești, să îți dai seama care e scopul omului pe pământ și să înțelegi într-un final care e treaba cu nemurirea sufletului. Ai timp să îmbătrânești și să renaști într-un tren care merge de la Timișoara la Tecuci. Mă rog, de fapt 2 trenuri, chiar 3.

Să pleci din Timișoara și să vrei să ajungi în Moldova într-o zi e o treabă destul de îndrăzneață, chiar imposibilă.

În primul rând, n-ai legături ok la trenuri și trebuie să îți asumi, cunva, că vei pierde trenul pentru că ajungi cu 1h întârziere, stai prin gară, explică-i cucoanei de la ghișeu de ce ai pierdut trenul (de parcă ea nu ar știi…) apoi aleargă să-l prinzi pe următorul și tot așa.

Intrarea în sat <3

Am plecat la ora 20:20 din Timișoara și am ajuns la 12:04 a doua zi în halta mică și amărâtă din Ivești, Județul Galați. În toată perioada asta am avut timp să văd câteva episoade din Vikings, să citesc jumătate dintr-o carte, să ascult poveștile unei tăntici care avea chef de vorbă, să ațipesc un pic și să casc ochii pe geam, să mănânc, să fac integrame, sudoku să-mi termin de 2 ori bateria la telefon și lista poate continua, că timp a fost ohohoho…

După lupte seculare care au durat… aproape 2 zile am ajuns la mamaia

Nu la mamaia aia cu fițe și șampanii scumpe. La mamaia mea. În satul în care liniștea e la ea acasă și timpul pare că s-a oprit. Mereu spun asta când ajung acolo. Pare că timpul se scurge altfel.

Cu toate astea, pe oameni nu îi iartă. Pare că nimic nu se schimbă, dar totuși, oamenii îmbătrânesc. Și bunicii mei au îmbătrânit și eu parcă refuz să-i văd bătrâni.

Cumva, prin definiție, bunicii sunt bătrâni, dar ai mei, nu au voie să fie!

În capul meu, ei au cumva tot 50 de ani și sunt la fel de energici și de sănătoși cum îi știam eu. Dar, asta e doar în capul meu. Realitatea e alta…

Bătrânețe haine grele… Tind să cred că vorba asta e adevărată pentru că pare că îi apasă ceva pe umeri. Sunt mai slabi, mai gârboviți, mai lipsiți de energie.

Mă doare rău de tot să-i văd așa. Mă doar să văd că tataia nu mai țopăie prin ogradă și mamaia nu mai stă cu noi până târziu pe prispă.

Fiecare vizită la ei e un fel de râs cu plâns

Mă bucur enorm că îi văd și că am ocazia să mai petrec un pic de timp cu ei, dar în același timp moooor de ciudă când văd că în fiecare an sunt tot mai bătrâni și tot mai lipsiți de zvâcul ăla…

Parcă-s sătui, parcă nu mai au chef…

Eh, mamă, noi am făcut destul… Mai faceți și voi! Acu’ e rândul vostru…

Nu o dată i-am auzit spunând cuvintele astea.

Știu că bătrânețea face parte din ciclul vieții și că toți o să ajungem așa (dacă suntem norocoși), dar parcă e cumva trist să vezi că trecerea timpului poate schimba atât de mult niște oameni pe care îi credeai nemuritori.

Prin ochi de adult, totul se vede altfel

Mamaia și tataia nu sunt nemuritori, cuvântul „moarte” pare muuult mai greu de pronunțat, cei 600 km care ne despart par o eternitate și faptul că nu pot petrece mai mult timp cu ei mă face să urul în interiorul meu.

Totuși, bătrânețea chiar dacă le-a luat energia nu le-a luat iubirea

Băi nene, și e vorba de o iubirea dintr-aia sinceră pe care nu știu exact cum să o exprim în cuvinte. Dacă după mai bine de 50 de ani de căsnicie, 3 copii și o viață nu tocmai roz tu încă poți să te uiți la omul de lângă tine și să-i spui că îl iubești și să-l mângâi pe cap ăsta e un lucru extraordinar!

Oamenii ăștia au trăit mai mult decât o să am eu ocazia să trăiesc vreoadată și au trecut prin lucruri și momente pe care eu abia dacă mi le pot imagina, și totuși… totuși iubirea e acolo.

Nu e obișnuință. E iubire.

Pentru că nu-i spui unui om că „e frumos ca un înger” doar din obișnuință. La 70 de ani nimeni nu e frumos ca un înger, decât în ochii persoanei iubite. Bătrânețea nu ne face fizicul frumos, ci sufletul.

Și mă bucur că, într-un fel sau altul, sufletele lor au rămas la fel cum le știam eu: tinere și pline de iubire.

Iubire pe care au împărțit-o cu noi toți și nu pot decât să le fiu recunoscătoare pentru tot, pentru ceea ce sunt ei și pentru ceea ce am învățat de la ei.

Bunicii își iubesc mai mult nepoții decât proprii copii.

Așa am citit la un moment dat undeva, și tind să cred că e adevărat.

Poate și nepoții își iubesc mai mult bunicii decât părinții. Poate.

Sau poate e un altfel de iubre…

Dacă ți-a plăcut, trimite articolul și prietenilor tăi

Lasă un răspuns

Close Menu