Gânduri,  Personal

Codrule, Maria Ta, sa știi ca imi e dor de tine!

Scriu astăzi așa cum nu am mai scris demult. Scriu azi cu sufletul, din suflet. Undeva în adâncul inimii mele stă îngropată o dorință, sau mai bine zis un dor. După cum probabil știți deja. sunt născută și crescută la munte, în Depresiunea Petroșani. Am copilărit și am crescut la poalele munților. Cu toate astea, nu am fost niciodată vreo Heidi, feitța munților: nu mi-a plăcut nicodată frigul, nu mi-au plăcut niciodată sporturile de iarnă. Am locuit 20 de ani în Valea Jiului și-am văzut Parângul de pe geam în fiecare zi, dar nu m-a impresionat niciodată. În ultimul timp am realizat faptul că prețuim ceea ce avem abia după ce dispare. Asta am pățit eu cu munții. 20 de ani am trăit cu pădurea în fața geamului și nu am știut să apreciez acest lucru, iar azi aș da orice pentru o oră petrecută în iarbă, la umbra unui copac, în vârful dealului, pe Brădet, la mine acasă.

Mi-am dat seama că mă simt turist la mine acasă.

Mi-am dat seama că îmi lipsește pesiajul montan abia când am fost acasă la ai mei după un an și eram șocată de cât de frumos se văd munții în orice direcție ai privi. Mi se părea ireal. Nu-mi venea să cred că am trăit atâta timp acolo și n-am observat peisajele alea, în felul în care le observam atunci. Nu-mi venea să cred câtă frumusețe putea exista într-un loc atât de familiar, dar care atunci îmi părea atât de străin. Și azi mi-e străin Petroșaniul și toate frumusețile lui.

Codru-i frate cu românu’…

Mi-e dor de pădure, de răcoarea ei, de umiditatea ei, de umbra ei, de aerul ei curat. Azi, sunt o soră vitregă a codrului. Sunt un fel de soră rea, care a plecat în străinătate și mai dă din când în când câte un telefon, de Paște și de Crăciun.

Am plecat de 6 ani de acasă, dar dorul ăsta m-a apucat acum vreo 2 ani. Și-n Timișoara avem Pădurea Verde, dar nu e același lucru. Nu e pădurea aia adevărată care se te obosească până să ajungi la ea. La Petroșani aveam păduri care te făceau să meriți să te întinzi la umbra copacilor. Pădurea din Timișoara e mai mult un parc, nu-i o pădure.

Mi-e dor de liniștea specifică pădurii.

Încerc totuși să-mi dau seama de ce scriu rândurile astea. Încerc să-mi dau seama de ce m-a copleșit atât de tare dorul ăsta și ajung la concluzia că îmi doresc atât de tare să mă reîntâlnesc cu fratele coduru pentru că:

  • pădurea nu e ipocrită, nu e superficială, nu judecă, nu arată cu degetul, nu înjură, nu țipă. 
  • vreau să iau o pauză de la toată agitația din oraș.
  • vreau un pic de liniște.
  • cred că acolo aș găsi inspirația pe care o caut de multe ori fără rezultat.
  • mi-e dor să respir aer curat. În Timișoara, vara nu avem aer respirabil! E doar căldură. Aerul e plecat și el în concediu.
  • vreau să merg desculță prin iarbă. Nu mă întrebați de ce, dar pur și simplu senzația aia mă face fericită.
  • vreau să-mi pun viața pe pauză măcar o oră. Să-l iau pe domnul P. și să petrecem o singură oră în liniște, fără telefoane sunând, fără probleme și fără grijile astea nenorocite de zi cu zi.

Poate părea pueril și aberant ceea ce scriu acum, dar sunt convinsă că există oameni care mă înțeleg. De ce alegem destinații de concediu aglomerate și scumpe? Nu suntem sătui de circul zilnic din oraș și de toți banii cheltuiți în timpul anului pe toate prostiile?

Nu ar fi mai bine oare să ne refugiem într-un vârf de deal și să ne bucurăm de lucrurile cu adevărat frumoase: de liniște, de un apus pastelat, de un cer înstelat și de un pic de timp de calitate petrecut singuri sau cu omul drag de lângă noi?

Vin și vă întreb pe voi… Suntem noi prea grăbiți? Am uitat să privim un pic în jurul nostru, așa-i? Suntem în goana după ce? Ne agităm tot anul pentru 10 zile de concediu amărâte pe care le petrecem într-o destinație super smecheră, și postăm niște poze super smechere pe facebook și strângem niște super like-uri ca mai apoi să mergem acasă, între 4 pereți și să adormim într-un pat rece dintr-o casă pentru care ne-am vândut sufletul unei bănci pentru următorii 30 de ani.

Ca și Eminescu, al nostru iubit poet, aș putea spune că mai am un singur dor, dar vreau să vă las aici și câteva versuri…

Împărat slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Toate înflorind din mila
Codrului, Măriei sale.

Mihai Eminescu – Povestea codrului

… și vă mai zic doar atât:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *