V-am povestit cum a fost perioada sarcinii, v-am explicat suuuper detaliat cum a fost nașterea, v-am zis și povestea noastră cu alăptarea… deci, practic, acum sunteți parte din familie. 🙂 Totuși, mai am un articol restant, pe care vi l-am promis și anume cel despre primele zile acasă cu bebe.

E adevărat că de atunci a trecut mai bine de un an, dar hei… #magiadeafimamica nu te lasă să faci lucrurile chiar atunci când ți-ai dori. Totuși, m-am hotărât să scriu articolul ăsta, ca și pe celelalte din seria asta de mămiceală pentru că sunt sigură că va ajuta pe cineva. Măcar o persoană. Îl scriu din același motiv pentru care le-am scris și pe celelalte: pentru că atunci când am căutat eu informații n-am găsit ce voiam.

Sper să nu mă lungesc foarte mult (din nou) așa că hai să începem.

Eu am născut într-o joi și am plecat acasă în lunea următoare.

Cred că dacă nu era weekendul la mijloc am fi plecat mai repede, dar ideea e că am stat 3 zile jumate (împreună) în spital. Luni pe la ora 15 am fost externați amândoi.

Tati ne-a așteptat în fața spitalului și de acolo a început nebunia.

Goana după lapte praf și pompă

De la spital am plecat direct spre farmacia din sat pentru a cumpăra o cutie de lapte praf. Mie nu mi-a trecut prin cap că poate nu voi avea lapte, sau nu voi putea alăpta. Credeam că e un lucru natural și firesc, așa cum v-am povestit deja. Așa că nici nu m-am deranjat să trect o cutie de lapte praf pe lista noastră de cumpărături înainte să nasc.

Așa am ajuns la farmacie și am luat „cel mai bun lapte praf” pe care mi l-a recomandat farmacista. Efectiv aveam un copil de 3 zile în mașină și eu nu aveam ce să îi dau să mănânce. Tot atunci mi-am cumpărat și o pompă manuală pentru sâni în speranța că mă va ajuta.

Prima poză din mașină după ce am ieșit din spital.

Întâlnirea cu Thor

Când am ajuns acasă a fost inevitabila întâlnire cu Thor. Thor fiind foarte mare și Matei foarte mic am fost precauți și l-am lăsat pe Thor să intre în cameră abia după ce l-am pus pe Matei în pătuț. Atunci a început să îl miroasă și să se învârtă foarte curios în jurul pătuțului. E adevărat că Thor era mai entuziasmat că am venit noi acasă decât de Matei. Nu înțelegea el prea bine ce e mogâldeața aia mică, dar sunt foarte mândră de el că a fost foarte cuminte și nu a fost (niciodată) gelos.

Primul somn

Acum stau și mă gândesc că îmi pare rău că nu am scris articolul ăsta fix în perioada aia, ca să am proaspete toate momentele în minte. Acum îmi amintesc vag ce s-a întâmplat, dar știu că Matei a adormit repede în pătuț după ce am ajuns acasă și eu cu Domnul Soț am coborât în bucătărie să ne facem planul de bătaie și să ne punem întrebări de genul: oare cât doarme? oare e destul de cald în cameră? oare îi dau iar să mănânce când se trezește? oare îl auzim dacă plânge?

Acum mi se pare amuzant, dacă stau să privesc toată situația obicetiv, dar atunci eram amândoi destul de nesiguri pe ceea ce avea se se întâmple. Era totul nou și încercam să ne obișnuim cu ideea că sus în dormitor e un bebeluș care va rămâne cu noi de-acum înainte și noi suntem responsabili să avem grijă de el.

După acea primă zi, amintirile mele sunt destul de încețoșate

Am așa o idee de ansamblu asupra a ceea ce s-a întâmplat. Un bebeluș de câteva zile nu face mare lucru: nani, papa, caca… și cam atât. Îmi amintesc cum stăteam și ne uitam în continuu la el și ne miram de cât e de frumos și de cuminte. Știu că spălam și sterilizam multe biberoane, mă chinuiam cu pompa aia nenorocită pentru sân… încercam să îl pun la sân… îmi amintesc ce emoționați eram când i-am făcut prima oară baie și cum am umplut toată camera de apă pentru că se scurgea apa din cădiță. Îmi amintesc că ne era frică să îi toaletăm buricul. Îmi era teamă să nu îi fie prea frig sau prea cald. Aveam mereu grijă să îl pun să doarmă când pe o parte, când pe cealaltă

Matei a fost un bebeluș tare cuminte.

Și voi fi mereu recunoscătoare pentru asta. Nu-mi amintesc nici o noapte albă din perioada aia pentru că n-a existat nici una. Mai erau nopți mai agitate în care se trezea mai des, dar mereu adormea repede înapoi. N-a avut probleme cu colicii și nici cu refluxul, așa cum au mulți bebeluși și am tot auzit povești despre asta. Matei și-a făcut singur programul de somn… el și-a reglat foarte repede ritmul circadian și a înțeles foarte bine când e noapte și când e zi. Țin minte că la început dormea cu Thor lătrând, cu televizorul pornit și lumina aprinsă. Nu avea probleme cu sunetele sau lumina.

Dacă aveți copii știți că primele zile, poate chiar primele luni sunt haotice.

Pur și simplu, la început doar învățam să ne obișnuim unii cu alții. Ne adaptam treptat la viața în 4. Au fost emoții, frici, frustrări, lacrimi… dar toate astea sunt umbrite de zâmbete și împlinire sufletească. Eu nu am dreptul să mă plâng de perioada aia. Aș fi ipocrită dacă aș face-o, pentru că singurele probleme pe care le-am avut atunci au fost hormonii mei care patinau în toate direcțiile, fricile alea de mama-bear și frustrarea că nu mai pot face lucrurile pe care le făceam înainte, atunci când aș fi vrut eu. Practic, cel mai greu lucru în perioada aia a fost, pentru mine, acceptarea faptului că viața mea s-a schimbat.

Cele mai bune decizii pe care le-am luat în acea perioadă

Vreau neapărat să menționez câteva lucruri aici pentru că au contat enorm pentru sănătatea mea (în primul rând) psihică. Am fost judecată pentru câteva dintre ele și mi s-a spus că sunt răutăcioasă și încăpățânată, dar mi-am asumat acest lucru și nu regret nimic.

Nu am primit vizitatori decât în momentul în care am fost noi pregătiți

Încă din timpul sarcinii am anunțat pe toată lumea că nu vreau să vină nimeni în vizită până nu îi vom chema noi. Vă dați seama că toată lumea era entuziasmată și voia să vadă minunea pe care am făcut-o dar le-am zis clar și răspicat că se pot mulțumi cu poze și apeluri video. N-am vrut să vină nimeni la noi pentru a ne da timp să ne obișnuim unii cu alții, să înțelegem ce se înâmplă, să încercăm să ne formăm o rutină și, pentru că am născut iarna, să evităm orice viroză cauzatoare de muci și febră.

Am mers pe ideea că dacă am făcut copilul ăsta singuri, fără ajutor, îl putem îngriji la fel. Și a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua. Primele săptămâni au fost de acomodare… am fost doar noi 4 și a fost perfect. Am reușit să supraviețuim și să ne obișnuim unii cu alții. Sfaturile alea nesolicitate gen: pune-i o căciuliță în cap după baie, insistă să-l pui la sân, nu lăsa câinele aproape de el… le primeam și prin telefon, așa că n-avea rost o deplasare la domiciliu pentru asta.

Cred că primii vizitatori au fost nașii lui Matei și au venit la noi când el avea aproape o lună. Apoi, pe rând, au venit bunicii și alți prieteni, dar niciodată nu am avut casa plină de oameni. Ne-am organizat tare bine, și mă bucur și le mulțumesc că ne-au respectat decizia asta și că nu m-am trezit cu ei la poartă cu vizite surpriză.

Da, știu că ar fi fost mai ușor să o chem pe Doinița la noi să mă ajute cu gătitul și curățenia în primele zile. Știu că aș fi putut să dorm mai mult și să fiu mai relaxată într-un fel. Dar în același timp știu și că nu aș fi avut confortul psihic de care aveam atâta nevoie atunci, la început și că s-ar fi ivit tot felul de discuții pe care așa le-am evitat și bine am făcut.

Nu zic că a fost ușor să fim singuri. Zic doar că așa a fost mai bine pentru noi.

Am culcat copilul singur în pătuț încă din prima zi acasă

În primul rând că îmi era frică să dorm cu el în pat, să nu cumva să-l lovesc sau să mă pun peste el în somn. În al doilea rând pentru că din punctul meu de vedere așa e cel mai sănătos și pentru el, și pentru mine. El dormea liniștit fără să existe pericol de sufocare sau mai știu eu ce nenorocire, iar eu dormeam liniștită și mă puteam odihni fără să mă gândesc că-l strivesc în somn. Am auzit păreri de genul: cumperi pătuțul degeaba că oricum o să doarmă mai mult în pat cu voi… și sunt tare bucuroasă că am putut demonstra fix contrariul. Copilul meu a dormit, și încă doarme în pătuț și nu pare să-l deranjeze acest lucru.

E destul de haotic articolul ăsta pentru că… ce să vezi…l-am scris cu un an întârziere. De asta nu am nici o concluzie… am zis că doar vă povestesc așa cum a fost, ce-am făcut… că poate ajută pe cineva. Sunt curioasă cum au fost pentru voi (dacă aveți copii) primele zile acasă… cum v-ați descurcat? Cât ați plâns? Ce decizii ați luat? 🙂

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns