nastere-la-stat-timisoara

O mai știți pe Andrela aia care zicea că blogul ăsta nu se va transforma într-un blog de mămică? Mda… ideea e că nu-mi doresc asta, dar în perioada asta nu prea am alte subiecte minunate despre care să scriu. Mă mulțumesc cu faptul că mi-a revenit pofta de scris și că am despre ce scrie.

În perioada cât am fost însărcinată mă ajuta mult să citesc și să ascult păreri ale altor mămici. Aveam impresia că așa voi putea fi „mai pregătită” pentru ceea ce va urma. Era doar o impresie, desigur. Oricum, măcar psihicul meu era mai relaxat și credea că știe deja care-i treaba cu sarcina și cu nașterea. Dar n-aveam, de fapt, nici cea mai vagă idee.

Astăzi m-am gândit să vă povestesc puțin despre naștere.

De fapt, nu „puțin”. Vă voi povesti cât pot de detaliat pentru că nu prea am găsit păreri ale mămicilor care au născut în Timișoara decât pe grupurile alea mai mult sau mai puțin dubioase de pe Facebook. Eu vreau să scriu cât pot de detaliat pentru că sunt convinsă că există viitoare mămici care caută informații despre naștere și vor detalii reale. Așa cum aș fi vrut și eu să găsesc. Că e plin internetul de povești minunate, de nașteri magice și ușoare, de curcubee și unicorni. Dar ce să vezi, că treaba nu stă chiar așa de fiecare dată.

Înainte să mă apuc de povestit vreau să subliniez faptul că asta e povestea noastră și evident, e una personala și foarte subiectivă. Există subiect mai personal și mai subiectiv decât nașterea? Nu cred. Tocmai de aceea, țin să vă reamintesc că nu există reguli sau standarde atunci când vine vorba de acest subiect. Fiecare femeie e diferită, fiecare alege ceea ce e mai bine pentru ea, fiecare bebeluș e unic, fiecare poveste e reală și frumoasă fix așa cum e. Nu înseamnă că detaliile astea pe care urmează să le citiți se aplică pentru toată lumea și nu înseamnă că se întâmplă așa în toate cazurile. Asta e povestea noastră… povestea nașterii lui Baby Nugget.

Cum a fost nașterea la un spital de stat din Timișoara în 2023?

Da! Am ales să nasc la un spital de stat. Am cântărit mult această decizie, dar am ajuns la concluzia că aleg să am încredere în medicii și în sistemul medical de la Maternitatea Bega din Timișoara. Evident că am luat această decizie documentându-mă, cerând păreri, discutând cu medicul care mi-a supravegheat sarcina… Am strâns câte informații am putut și am luat decizia de a naște la stat. Aș fi ipocrită să spun că nu am luat în considerare și costurile nașterii la un spital privat. Evident că le-am luat și mi s-a părut absurd să plătesc o căruță de bani pentru un lucru „magic” și natural. Păi magia e magie și cu bani și fără, nu?

Așadar, hai să povestec cum am născut la Maternitatea Bega din Timișoara

Luați-vă un ceai cald și ceva de ronțăit că presimt că va fi o poveste luuuuungă.

Totuși, dacă sunt printre voi persoane care nu au timp/chef să citească articolul ăsta, vă las aici și un video cu povestea. Poate vă e mai ușor să vă uitați la el sau să-l ascultați:

Așteptarea

La primele controale din sarcină mi s-a spus că data probabilă a nașterii e 7 ianuarie 2023. Eh, când am auzit prima dată asta mi se părea o dată undeva într-un viitor foaaaaarte îndepărtat. Dar ce să vezi, că viitorul ăla s-a tot apropiat. Și totul devenea din ce în ce mai real. Așa că la ultimele controale am auzit-o pe doctoriță spunându-mi că după 15 decembrie să nu-mi mai fac planuri că nu se știe… baby nugget poate veni oricând pentru că după această dată se consideră naștere la termen. Altfel spus, baby nugget era copt bine și putea ieși oricând și-ar fi dorit.

Sărbătorile cu burta la gură

Efectiv în fiecare zi mă trezeam dimineața și mă întrebam: „oare azi?”. Seara când mă culcam mă gândeam că poate mă apucă durerile facerii și dimineața ne vom bea cafeaua în 4 (eu, Domnul Soț, Thor și domnișorul mult așteptat). Ei bine, așa s-au scurs toate zilele lunii decembrie. N-a venit bebelușul nostru nici de Crăciun, nici de Revelion. N-a vrut să facă sărbătorile cu noi. M-a lăsat să-mi coc liniștită cozonacii și să fierb sarmalele.

La ultima ecografie, cu câteva zile înainte de Crăciun mi s-a spus că mândruțul are aproximativ 3kg, că are destul lichid și că placenta arată foarte bine. Asta însemna că are toate condițiile să mai stea acolo înăuntru la căldurică. Și așa a făcut. A mai stat la căldurică până pe data de 4 ianuarie, la ora 3.30 când m-am trezit cu o supriză…

Cred că trebuie să mergem la spital

Asta i-am spus Domnului Soț când m-am întors de la baie și am realizat că se întâmplă lucruri. Mi se rupsese apa. Sau cel puțin, așa credeam eu. Ideea e că au început să se scurgă niște chestii de aveam impresia că făceam pipi când, de fapt, nu făceam. Nu a fost ca-n filme… nu a trebuit să dau cu mopul prin casă după… doar se scurgeau niște chestii și mi-am dat seama că încep să se întîmple lucruri. Am făcut un duș și am încercat să mă liniștesc, să respir adânc, să-mi adun gândurile și ne-am mobilizat să plecăm spre spital.

Am ajuns la camera de gardă de la Bega pe la 4 și ceva… spre 5.

M-au preluat fetele de acolo, mi-au făcut un control și mi-au zis că nu par a fi rupte membranele dar că mă internează ținând cont că sunt 40 de săptămâni de sarcină. Au zis că e mai ok să rămân sub supraveghere în caz că se declanșează travaliul și că n-are rost să mai plec acasă.

Eu venisem pregătită așa că mi-am luat băgăjelul, i-am spus Domnului Soț că poate merge linștit acasă (eh, „liniștit” e un termen metaforic în cazul ăsta…), m-am schimbat în haniele pe care le pregătisem pentru spital și am pornit spre sala de travaliu.

Aici am fost pusă la un CTG să măsoare pulsul lui bebe și să vedem dacă am contracții, pentru că eu nu simțeam nimic.

Totul era bine. Bebe era liniștit, dar contracțiile încă nu apăruseră.

Apoi am fost mutată într-un salon unde asistentele mi-au spus să le anunț dacă apare vreo modificare.

Prima dată internată în spital

Am rămas eu singurică în salon (mai aveam o colegă, dar atunci nu era acolo) și am așteptat… am așteptat și iar am așteptat. În timpul ăsta am dormit, am citit, am mâncat, am vorbit la telefon cu mama și cu Domnul Soț (singurele persoane care știau că sunt la spital) și iar am așteptat.

Nu se întâmpla nimic!

Tot mai veneau asistentele să mă verifice, să mă întrebe dacă totul e ok. Am mai mers la câteva CTG-uri în ziua aia, dar tot degeaba. Nu se întâmpla nimic. Singura constantă era faptul că din când în când, se mai scurgea niște lichid, dar toată lumea îmi spunea că membranele nu sunt rupte. La un moment dat, m-a consultat una dintre doctorițele care erau de gardă și a văzut și ea lichidul și atunci mi-a zis că „membranele par a fi fisurate” dar colul e posterior, bebe nu e coborât pe poziții, contracții nu sunt așa că mai așteptăm… Și am așteptat din nou.

Ultima ecografie care m-a surprins

A trecut toată ziua și prima noapte petrecută de mine într-un spital. A doua zi dimineața, în data de 5 când a venit medicul de gardă în vizită și a văzut că nu s-a modificat nimic în ceea ce privește starea mea m-a chemat la o ecografie. Aici mi-a zis că placenta e ok, că este destul lichid și că lui nu i se pare că bebelușul meu ar vrea să iasă prea curând. Ceea ce m-a surprins a fost faptul că după noile măsurători baby nugget ar fi avut o greutate de peste 4kg. Whaaaat?? Ultima data, acum două săptămâni mi se spusese că are undeva peste 3kg… acum are 4? Pe unde scot eu peste 4kg de băiat??

După eco m-am dus din nou în sala de travaliu ca să monitorizăm bebele și contracțiile (care încă nu existau). S-a făcut schimbul de tură, a venit un nou medic de gardă care evident că a vrut să mă consulte și să vadă care-i treaba.

Paranteză: Cât am stat în spital am cunoscut toți medicii și toți rezidenții, am prins o grămadă de ture așa că mă împrietenisem cu toată lumea :D. Toată lumea știa că eu sunt aia care sta în sala de travaliu fără să fie în travaliu… mă rog, eu eram în travaliu doar că nu simțeam asta la fel ca celelalte colege ale mele de suferință.

Revenind… noua doctoriță care m-a consultat mi-a zis că membranele sunt fisurate cu siguranță și că trebuie să-mi bage niște antibiotice. Asta pentru că membranele erau fisurate de mai bine de 24 de ore și că din cauza asta ar putea ajunge la bebe tot felul de bacterii care să provoace infecții și evident, nu ne dorim asta.

Deci travaliul începuse… dar eu nu simțeam nimic.

Colul tot posterior, bebele tot nu era pe poziții, eu tot nu aveam contracții. Așa că, doamna doctor a spus că îmi bagă niște oxitocină (sper că-mi amintesc bine) în perfuzie ca să grăbim un pic treaba și să-l facem pe bebe să vină mai repede. Zis și făcut.

Perfuzia pusă. Nici o modificare. Doza mărită. Încep contracțiile. Eu nu simt nimic.

Pe monitor vedeam că aveam contracții (neregulate) de intensitate 70/100. Le vedeam doar pe monitor pentru că eu nu simțeam nimic. În timpul ăsta citeam, mă jucam pe telefon și ascultam, efectiv, cum nasc altfe femei în sala de lângă. Le auzeam pe toate cum nasc, cum plâng de durere și de fericire când își văd copiii și mă pregăteam cumva, psihic, să urmez și eu acolo. Dar…

Nu se întâmpla nimic!!

Tot veneau ba rezidenții, ba doctorița să mă vadă și degeaba. Eram pusă periodic la CTG. Bebele era bine și eu la fel. Nu ne durea nimic pe nici unul dintre noi.

La un moment dat, pe graficul de la CTG se modificase ceva în ceea ce-l privea pe bebe și mi-au băgat niște glucoză (parcă). Lucrurile se modificau, dar nu în bine. Apoi ceva n-a mai fost ok în ceea ce privește pulsul lui bebe și atunci doamna doctor mi-a pus întrebarea decisivă:

Photo by Pixabay

Ați luat în considerare și operația de cezariană?

Oh, shit! Eu plecasem de acasă cu gândul că îmi doresc să ne întoarcem amândoi sănătoși acasă. Atât! E adevărat că pe toată perioada sarcinii mi-am dorit să nasc natural și chiar când am plecat spre spital am plecat cu gândul ăsta. Totuși, în spatele minții mereu a fost ideea că în caz că ceva nu e în regulă, sunt ok și cu cezariana. Important e să fim bine amândoi și atât!

Deci fix asta i-am spus și doctoriței. Dacă altă variantă nu e… facem cezariană. Totuși, am apreciat foarte mult faptul că mi-a spus să mă mai gândesc, mi-a explicat care ar fi riscurile dacă mai așteptăm să nasc natural și la ce să mă aștept. Așadar, m-a lăsat să mă gândesc și mi-a zis că ne vedem puțin mai târziu.

Cum a decurs operația de cezariană?

Am mai așteptat puțin în sala de travaliu, dar am așteptat degeaba, din nou. Atunci ne-am hotărât că mergem să-l cunoaștem pe Baby Nugget. După ce am vorbit puțin cu Domnul Soț la telefon să-mi mai treacă din emoții am pornit pe picioarele mele spre sala de operații.

Primul șoc a fost că era foarte frig acolo. Nu mai susesem niciodată internată în spital, d-apăi operată! Toată echipa care a asitat la naștere a fost super drăguță. Asistenta care m-a ajutat să mă urc pe masa de operații și m-a ținut în timp ce mi se făcea anestezia în coloană. Anestezistul care mi-a explicat efectiv fiecare pas care urma să se întâmple și ce urma să simt (de zici că trecuse și el printr-o cezariană :))), doctorița și rezidenta care au vorbit foarte frumos cu mine și îaninte și după operație. Dacă n-aș fi fost entuziasmată și speriată în același timp aș putea spune că atmosfera era chiar faină.

După ce mi s-a făcut anestezia și m-am întins pe masă a început operația. În timpul ăsta eu tot vorbeam cu o doamnă tare drăguță care mă întreba chestii. Ca să vă faceți o idee, ăsta a fost un dialog de-al nostru:

Ce așteptați? Fetiță sau băiețel?

Băiețel.

Ah, ce drăguț. Și v-ați gândit la un nume?

Da. Matei.

Eh, dar fiind ajun de Bobotează îi puneți și Ion, nu? (zice ea râzând)

Nuuuu. David. Matei David.

Eh, măcar Ionuț, sau Ioan. Nu? (râde ea din nou)

În cel mai rău caz, John, zic eu. Și râd.

Ah. Am uitat să zic că înainte să înceapă operația mi-au adus să semnez niște hârtii legate de grila de vaccinare pentru bebeluș. Asta așa, ca să știți că se întâmplă și birocrație în timpul ăla. 😀

Continuând… eu discutam cu doamna respectivă, râdeam… și efectiv simțeam cum se întâmplă chestii. Simțeam cum cineva trage și mișcă lucruri la mine în abdomen. Nu simțeam nici o durere, dar simțeam cu sunt trasă, împinsă, mișcată… era foarte ciudat și interesant în același timp.

Nu știu cât a durat, dar la un moment dat am auzit anestezistul zicând că… „acum urmează să îl scoată pe bebe. Veți simți o presiune, dar nu și durere. Va fi totul bine. ”

Și așa a fost, am auzit un PLEOSC! mare pe podea, apoi am văzut o doamnă cum aduce o găleată și un mop. Spărseseră sacul amniotic în care copchilul meu se bălăcise 9 luni.

Apoi l-am auzit plângând…

Doamne! Ce moment! Am auzit cum toată lumea a început să se agite și să mă felicite. Vaaai, ce copil frumos aveți! Felicitări! Ce cap frumos și rotund are.

Eu am început să râd și să plâng în același timp.

O combinație de toate emoțiile posibile. Reușisem! Matei venise. Era acolo, în aceeași cameră cu mine.

Apoi l-am văzut din lateral cum îl ia o asistentă să-l șteargă si apoi mi l-au adus și l-au lipit de obrazul meu.

Ce faci, măi golanule! N-ai vrut să vii natural, ă?

Astea eu fost primele cuvinte pe care i le-am spus pruncului. Dap. Sunt genul ăla de mamă. Ideea e că probabil i-a plăcut, pentru că s-a oprit instant din plâns. Probabil că ar fi râs dacă ar fi știut cum. Sau m-ar fi înjurat… cine știe? Plângeam, râdeam și-i ziceam că e golan în timp ce nu-mi venea să cred cât e de fin. Asta mi-a rămas în minte: ce piele extraordinar de finuță avea.

La stat n-ai parte de ora magică

Cel puțin, nu la Bega, unde am născut eu. Ce să zic… e bine, nu e bine? Important e că am supraviețuit și fără… mi-ar fi plăcut să-l lase acolo cu mine, dar… așa a fost să fie.

După ce ne-am iubit un pic l-au luat să-l consulte/măsoare. 3.650g, 53 cm, ora 23:19, bebelușul nr. 40. Golanul nr. 40. Golănelul meu era acolo și era bine. Asta era tot ce conta în momentul ăla.

Apoi a continuat operația. M-au curățat, au pus la loc e era de pus și totul s-a încheiat cu doctorița venind la capul meu și zicându-mi că totul e bine. Atunci i-am mulțumit și am răsuflat ușurată. Dar nu știam ce mă așteaptă…

Primele ore după operația de cezariană

Am fost mutată direct în salon unde mi s-a pus un sac cu ceva gheață/nisip pe abdomen pentru a ajuta uterul să se contracte… Era 00.30 când m-am uitat prima dată la ceas, imediat ce ieșisem din operație. Tot atunci am început să-mi simt din nou picioarele și nu doar atât.

Am început să simt durere

Simțeam cum efectiv pulsează și se contractă uterul în interiorul meu. E o durere pe care n-am cum să o exprim în cuvinte.

Dar cu ajutorul unor calmante băgate în perfuzie am supraviețuit. Ba chiar am și adormit atunci imediat după, chiar dacă încă din sala de operații tremuram incontrolabil (cel mai probabil din cauza adrenalinei).

M-am trezit pe la 5 dimineața când a venit o doamnă infirmieră să mă încurajeze să mă ridic din pat. Aparent, cu cât te miști mai mult cu atât îți revi mai repede. Am reușit să mă ridic și să fac câțiva pași împreună cu ea…

Dacă aveam impresia că durerea de la contracția uterului era puternică… nu știam ce urma să simt când mă voi ridica prima dată din pat. Văleu, maică!

Când m-am ridicat prima dată am simțit cum efectiv îmi coboară toate organele și se pun înapoi la locul lor. O durere foaaarte mare, dar suportabilă, chiar dacă e cea mai puternică durere pe care am simțit-o vreodată. Credeam că n-o să mai pot merge niciodată dreaptă, la felul cum mă durea când încercam să-mi îndrept spatele. Să nu vă mai zic ce surpriză am avut când am tușit prima dată după operație… au, mamă!

În fiiiine, n-am cum să vă explic durerea în scris, dar ce e de reținut e că doare dar e suportabil. N-am murit. Ba mai mult…

La 9.30 l-au adus pe Matei și mi l-au pus în brațe.

Hello world!

Nu trecuseră nici 12 orede la operație și m-am trezit cu un omuleț mic, lângă mine, în pat. Bine, îaninte de asta mi-au scos sonda pentru urină, s-au asigurat asistentele că sunt ok, că mă pot ridica singură, că pot merge la baie… deci n-a fost chiar o surpriză.

Surpriza a fost că din momentul ăla a rămas cu mine

Știam că la Bega bebelușii pot sta cu mamele în salon. Dar nu mă gândeam că așa de repede. Dar iată că, l-au adus pe Matei și l-au lăsat cu mine. Asta după ce eu credeam că-l aduce doar să-l văd, să-i fac niște poze și să mă laud cu ce copil minunat am, dar nu! L-au adus și gata.

Mi-am dat eu seama că aduce bebelușii atât de repede pentru a motiva mamele să se mobilizeze și să se ridice din pat, să se miște pentru a le ajuta să se recupereze. Credeți că dacă Matei nu rămânea cu mine în salon mă ridicam eu prea repede din pat? Nuuuuuu. La cât de tare m-a durut prima dată când m-am ridicat, cred că pleca Matei la facultate și eu tot în pat eram. Bine, poate nu chiar la facultate, dar la grădiniță sigur… 😀

Și de atunci au trecut 5 luni…

Da. Așa a fost. Am născut joi, și luni am plecat acasă. Am sat câteva zile să vedem dacă face icter (dar a avut valorile în limitele normale și nu a trebuit pus la lampă) și am prins și weekendul, că altfel cred că plecam după 3 zile.

Concluzii

E un articol extrem de lung și detaliat, dar am vrut să vă povestesc totul pentru că sunt sigură că vă va ajuta povestea mea într-un fel sau altul. Aș fi putut să o lungesc și mai mult, dar sunt deschisă să mai povestim în privat, dacă aveți chef.

Totuși aș vrea să trag câteva concluzii și să vă las așa cu o listă de idei care să vă fie de folos, dacă nu aveți timp/chef să citiți toată povestea:

  • am născut la un spital de stat din Timișoara și totul a fost minunat
  • tot personalul spitalului s-a comportat exemplar. Toată lumea era drăguță și empatică.
  • dacă ai nevoie de ceva cât timp ești internată nu ezita să întrebi sau să ceri.
  • condițiile din spital sunt ft ok: saloane curate, baie cu duș în salon.
  • poți să naști în 2023 și fără „plicuri”
  • mâncarea a fost ok. Nu era fine dinning, dar cât am stat în spital n-am mâncat alteca decât ceea ce am primit acolo.
  • am născut prin cezariană pentru că am fost nevoită, dar nu regret asta.
  • bebelușul a stat cu mine în salon din prima zi după operație până am plecat acasă. Îl luau fetele de la neonat doar când îi făceau baie seara.
  • vom vorbi într-un articol viitor despre ce am avut cu mine în bagajul de maternitate, pentru că deja e prea lung articolul ăsta.

Cam asta e povestea nașterii lui Matei. Sper să vă fie de folos. Știu cât de frustrant este să cauți o informație și să n-o găsești.

Am încercat să nu vă vând gogoși pudrate, pentru că e plin internetul de așa ceva. Toate nașterile sunt perfecte, toate experiențele sunt minunate, dar nimeni nu dă detalii despre ce se întâmplă înainte și după naștere. Asta îmi doresc eu să fac. Să împărtășesc cu voi experiențele mele, fără perdea și fără filtre, pentru că viața de mămică e mai mult decât „liste cu lucruri necesare pentru bebe” – ceea ce găsim mereu pe net.

Articolul ăsta este scris fix pentru cele care au nevoie de el.

Urmează… bagajul de maternitate, primele zile cu bebe, alăptarea… și multe altele, la fel de sincere și reale.

Până atunci, sper să aveți o sarcină ușoară, o naștere frumoasă (că ușoară n-are cum să fie…) și nu uitați să vă bucurați de fiecare moment, pentru că totul trece atât de repede…

Să ne recitim cu bine!

Andrela

Hello! Eu sunt Andrela.

Bine, numele meu este Andreea Anton (fostă Nastac) și am 29 de ani. Am studiat Comunicare și PR în cadrul Universității de Vest și după 3 ani am ieșit Specialistă în Științele Comunicării, specializată pe Comunicare și PR.

Cuvintele mi-au fost cele mai bune prietene încă din școala generală, dar acum câțiva ani mi-am descoperit o nouă pasiune. Așadar, am decis că vreau să îmbin scrisul cu alte forme de comunicare pentru a putea da viață unor povești.

Andrela.ro reunește două dintre pasiunile mele: scrisul și designul grafic. În ceea ce privește designul grafic sunt încă la început așa că am făcut o pagină de Portofoliu unde-mi expun operele de artă și mai scriu din când în când câte un articol legat de acest domeniu.

În ceea ce privește scrisul, aici pot spune că am experineță. Și nu că mă laud, dar scriu de când mă știu. În școala generală mergeam la olimpiade unde trebuia să scriu compuneri așa că încerc să țin aprinsă flacăra asta a scrisului în sufletul meu.
Pentru mai multe informații, idei, colaborări și recomandări îmi puteți scrie pe email@andrela.ro.

Apreciez enorm faptul că sunteți aici! ❤

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns