Bullying-ul nu e „doar o joacă de copii”!

Dacă nu ați trăit până acum sub o piatră sau pe altă planetă, probabil că ați auzit și voi despre scandalul legat de Colo. Dacă nu știți despre ce e vorba, vă spun eu pe scurt: individul ăsta a postat un video pe Youtube în care spunea ce le-ar face el minorelor care se îmbracă în fuste scurte și cum toate merită violate pentru simplul fapt că se îmbracă „provocator”.

Nu vreau să insist pe tema asta pentru că deja s-au spus atât de multe pe marginea acestui subiect încât simt că nu mai e nevoie să mai vin să spun și eu de ce nu sunt de acrod cu ceea ce spune creatura asta.

Din punctul meu de vedere, minorele (11-12 ani) nici nu cred că au definit în cap conceptul de provocator. Cel puțin, nu ar trebui. Eu știu că social media și internetul a făcut posibilă o dezvoltare mult mai timpurie e conceptelor din mintea copiilor, dar totuși, nu cred că un copil de 12 ani este conștient de faptul că o fustă scurtă poate stârni instincte animalice într-un individ.

E trist că 55% dintre români consideră că violul poate fi justificat de o fustă scurtă sau de-un decolteu. Nu trist. E groaznic.

Dar, pornind de la tot scandalul ăsta mie mi-au venit în minte alte forme de hărțuire. Un fel de hărțuire care poate fi tratat ca o glumă, dar care poate traumatiza pe viață un copil. O formă de hărțuire care de cele mai multe ori nu e luată în serios și e etichetată ca fiind „o joacă de copii”.

Bullying-ul – despre asta vreau să vorbesc astăzi

Potrivit legii, bullying-ul (violenţa psihologică) poate fi definit ca: „acţiunea sau seria de acţiuni fizice, verbale, relaţionale şi/sau cibernetice, într-un context social dificil de evitat, săvârşite cu intenţie, care implică un dezechilibru de putere, au drept consecinţă atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane sau grup de persoane şi vizează aspecte de discriminare şi excludere socială, care pot fi legate de apartenenţa la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală, caracteristicile personale, acţiune sau serie de acţiuni, comportamente ce se desfăşoară în unităţile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale”.

Sursă info: Digi24

Nu știu cum aș putea traduce acest cuvânt „bullying” în română, astfel încât să cuprindă toate nuanțele lui, așa că voi folosi în continuare varianta în engleză.

Cum faci față bully-ingului?

Păi, ce să vezi, nu prea ști cum. De multe ori se întâmplă să treci prin așa ceva la o vârstă destul de fragedă când încă nu înțelegi ce se întâmplă și mai ales DE CE se întâmplă asta.

Bullying-ul se transformă într-o traumă pentru cel agresat. Iar termenul ăsta americănesc se transformă într-o cicatrice undeva în adâncul sufletului, care trebuie tratată prin terapie. Multă terapie.

Photo by Kat J on Unsplash

Un bully (agresor) găsește un motiv complet neîntemeiat de a se lega de o persoană pe care el o consideră inferioară: e mai scundă, mai slabă, are pielea mai albă sau părul mai lung. Acum vorbesc strict despre bullying-ul legat de copii. Nu există nici un motiv întemeiat care să dea dreptul cuiva de a agresa o altă persoană.

Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea altcuiva

Așa ne spunea proful de istorie din liceu și mi-au rămas vorbele lui în minte până în ziua de azi pentru că sunt 100% de acord cu acestea. E adevărat că avem dreptul la libera exprimare, dar asta nu înseamnă că avem dreptul să jignim sau să umilim pe cineva. Niciodată! Nimic pe lumea asta nu ne oferă dreptul de a judeca, de a hărțui sau de agresa pe cinveva. Nimic!

Și cu toate astea, bullying-ul e cât se poate de real și la noi în țară, chiar dacă termenul care-l descrie este unul străin.

  • 3 din 10 copii sunt excluși din grupul de colegi.
  • 3 din 10 copii sunt amenințați cu bătaia sau lovirea de către colegi.
  • 1 din 4 copii a fost umilit în fața colegilor.

(Sursă info: Salvați Copiii)

Nu doar actele fizice constituie o agresiune. Amenințările sunt agresiuni. Umilirea este o agresiune. Și faptul că o statistică din 2016 arată că din 1.300.000 de elevi, 400.000 sunt excluși din grupul de colegi, 325.000 sunt umiliți în public și 220.000 sunt bătuți în mod repetat de către colegi cred că demonstrează cât de rău stăm la capitolul ăsta.

Povestea mea cu bullying-ul

După cum vă spuneam mai sus, șmecherașii care aleg să fie bully, fac asta fără vreun motiv anume. Așa se cred ei mai presus de restul și aleg să facă viața amară unor copii. De ce? Pentru că așa vor ei? Pentru că n-a avut cine să-i învețe că nu e bine? Că nu știu ce înseamnă aia etică și moralitate? Cine știe? Motivele sunt multe, însă efectele sunt la fel de traumatizante.

Dacă mă urmăriți de ceva timp, probabil ați mai văzut pe aici poze cu mine de când eram copil. Un adult ar putea spune că eram chiar drăgălașă, chiar și cu ochelarii mei cu lentile groase, dar colegii mei nu erau de aceeași părere.

Aragaz cu 4 ochi

A fost un fel de laitmotiv al copilărieri mele. Asta pentru că am purtat ochelari du dioptrii de aproape +5 încă de la 4 ani jumate. Practic aveam dioptriile mai mari decât vârsta mea. Haha. Eh, de la grădiniță până chiar și în liceu am auzit fel de fel de lucruri legate de felul în care arăt eu.

Pe lângă întrebările gen: mă vezi? câte degete am ridicate? până la colegi care-mi puneau degetele pe lentile doar ca să-mi dau ochelarii jos, să-i șterg și ei să râdă de felul în care arăt fără ochelari. Hahah. So funny, ce să zic.

Apoi au fost priviri și șușoteli despre faptul că-s chioară. A fost întrebarea veșnică „de ce porți ochelari?” la care nu știam niciodată ce să răspund. Au fost degete ațintite spre mine și hohote de râs despre faptul că port ochelari și-s tocilară. Pentru că, desigur, cele două lucruri sunt într-o strânsă legătură: dacă ai ochelari și înveți bine ești tocilar. Nu ești nici isteț, nici deștept. Ești tocilar.

Apoi, când toată lumea părea că se obișnuise cumva cu ochelarii mei, ba chiar ideea de a purta ochelari era cool și fashion (sigur știți pe cineva care purta doar ramele, fără lentile, doar așa de fantezie) au început miștourile legate de nasul meu. Am nasul mare. Ok. Și? Suntem o familie de năsoși, ce să zic? :)) Sincer, nici nu eram conșitentă de lucrul ăsta până n-am avut inima făcută bucăți fix de băiatul de care-mi plăcea mie. Tocmai el, Făt-Frumosul (care nici nu era așa de frumos, de fapt) făcea mișto pe seama mea fix pe baza ochelarilor și a nasului meu.

Nu era de parcă la 12-13 ani puteam schimba ceva. Nu-mi puteam face nici lentile subțiri (nici nu știam că se poate), nici operație cu laser (pentru că trebuia să am minim 18 ani) și nici operație estetică pentru că… eram copil! Șoc!

Eh, și după toate astea, cum să nu rămâi tu traumatizat ca și copil? Cum să nu suferi și să plângi când nu te vede nimeni știind că oamenii din jurul tău nu te acceptă din cauza unor lucruri care nu țin de tine.

Copiluța aia de 10 ani căreia îi lăcrimau ochii de fiecare dată când cineva îi spunea aragaz cu 4 ochi nu va uita niciodată lucrurile astea. Va trece peste ele, dar nu le va uita. Și ea a avut noroc că i-a putut spune mamei despre cum vorbesc copiii cu ea. Dar mama spunea mereu: „nu-i băga în seamă”, „lasă-i să vorbească”, „nu te lua după ce spun ei”, dar ea nu știa atâtea despre bullying și parenting și treburi de-astea. Copiii erau copiii și unii erau cuminiți, iar alții nu.

Am luat și bătaie…

…de la un vecin, coleg de grădiniță. De ce? Habar n-am că nu-mi amintesc. Dar eram o fetiță de grădiniță și țin foarte bine minte că mi-a dat un picior în stomac. De ce? Habar n-am. Știu doar că m-am dus plângând acasă. Pentru că băieții sunt băieți și se bat. De cele mai multe ori se bat între ei, dar iată că uneori, mai bat și fetițe.

Așa am crescut învățând să ignor ce zice lumea. Am ascultat-o pe mama și am început să nu le mai dau atenție. Asta nu înseamnă că nu auzeam absolut fiecare cuvânt și nu mă dureau la fel de tare. Dar am învățat să le transfer pe fiecare într-un colț adânc al sufletului și să le îngrop acolo.

Când eram eu copil și treceam prin toate astea mentalitatea oamenilor era puțin altfel. Nu aveam atâta acces la informații, nu cred că auzisem vreodată de termenul de terapie și mulți credeau că la psiholog merg doar nebunii (ceea ce mulți cred și astăzi, din păcate). Așa că am făcut față acestui tip de bullying așa cum am putut. M-am închis în mine, am plâns mult, am învățat să ignor și să-mi aleg foarte atentă prietenii. De asta, și în ziua de azi, nu pot spune că sunt cea mai sociabilă și mai prietenoasă persoană. Pe parte de încredere în sine am avut mult de lucrat și nu pot spune că am ajuns încă în punctul în care îmi doresc să ajung. Încă lucrez la asta.

Eu urât și trist să nu mai vrei să mergi la școală pentru că ai niște bully de-aștia prin clasă. E urât și trist să-ți fie frică de ei. E urât și trist să îți pierzi încrederea în tine doar din cauza unor cuvinte aruncate fără sens. E urât și trist să nu te iubești și să nu te apreciezi la valoarea ta reală. E urât și trist să fii nevoit să asculți jigniri și să fii umilit doar pentru că „n-ai ce să le faci că așa-s copiii”.

Ba, eu zic că ai ce să le faci: ÎI EDUCI!

Educația e ceea ce ne lipsește. De asta sunt ciferele astea șocante referitoare la bullying. De asta există personaje precum Colo. De asta îți e frică să mergi la școală, copil fiind. De asta nu mergi singură seara prin oraș, femeie fiind. De asta treci strada când vezi un grup de bărbați că vine spre tine. De asta plângi singur câteodată, aparent fără motiv. De asta! Pentru că educația în acest sens lipsește cu desăvârșire.

O campanie foarte faină de prevenție a bullying-ului în școli și grădinițe au demarat-o cei de la Salvați Copiii.

Tot ei au și sun studiu social destul de amplu pe teme asta, pe care vă încurajez să-l citiți.

Hai să învățăm copiii ce este moral, etic și de bun simț. Ce drepturi au și ce drepturi nu au. Ce înseamnă libertatea și ce înseamnă libera exprimare. Ce au voie să facă și ce n-au voie. Cum e bine să te comporți în societate și ce înseamnă aia o traumă. Hai să nu ne mai ascundem după vișin și să afirmăm nonșalanți că „așa-s copiii, se bat, se ceartă, se împacă”. Hai să nu mai transformăm agresiunea (de orice fel) în ceva justificabil, pentru că nimic, dar nimic pe lumea asta nu-ți dă dreptul să te comporți în așa fel încât să-l traumatizezi pe cel de lângă tine. Și poate termenul de traumă poate părea un pic exagerat, dar vreau să vă spun că nu e deloc așa.

Photo by Verne Ho on Unsplash

Atâta timp cât îți rămân în minte întipărite anumite vorbe (sau mai rău, acțiuni, gesturi, etc) de acum mai bine de 20 de ani, eu cred că acolo e o traumă. Și nu-s psiholog, dar cred că ceva care te afectează atât de tare și care nici în ziua de azi nu îți e indiferent, eu cred că este o traumă!

Și să nu aud că „sunt glume”. Nu există nimic amuzant în a afirma că ai viola o minoră sau în a face de râs un copil în fața întregii clase,

Și vă rog să țineți cont că aici am încercat să vorbesc doar despre copii. Adică n-am intrat în discuția despre umilirea sau agresiunile pe care le suferă adulții, sau despre cele pe care le provoacă adulții copiilor. Pentru că da, există și monștrii de genul ăsta.

Am încercat să aduc în discuție strict genul ăla de bullying care e considerat, de multe ori, a fi o joacă sau ceva obșnuit, pentru că „așa-s copiii”. Ei bine, nu-s așa copiii. N-au fost și nici nu vor fi așa. Nimeni nu se naște rău sau bun.

Consider, că ne naștem și răi și buni în aceeași măsură și depinde doar de noi care latură dorim să o dezvoltăm mai tare. Iar acest lucru se poate învăța doar prin educație.

Mă opresc aici pentru că nu îmi e foarte ușor să vorbesc despre subiectul ăsta și nici nu vreau să cad în butoiul cu amintiri neplăcute așa că vă invit pe voi să-mi spuneți în comentarii ce părere aveți despre bullying. Îl considerați a fi o joacă? Ați trecut și voi prin așa ceva? Cum ați trecut peste?

2 comments
  1. Nu exista astfel de joaca. Exista doar exemple pe care le vad in casa. Pentru ca un copil nu stie ce inseamna prost, nu stie ca poate râde de altcineva pentru ca este diferit de el daca nu vede asta.

    Si eu imi amintesc că râdeau copiii de mine penteu că mama e mai in vârsta si ca lucreaza (pe vremea aia majoritatea mamelor erau casnice) sau ca nu am tată care sa ma apere de rautatile lor, ori ca sunt prea slabă. Cu toate ca învățăm bine, în generală era un părinte care venea mereu si se lua de mine pentru ca “eu nu sunt la fel de buna ca al ei copil” ca “eu nu merit notele pe care le iau si ca nu ma compar cu copilul ei”, iar faptul că condiția mea materială nu era la același nivel cu al ei, ii permitea să râdă de asta.
    Lucrurile astea nu le uităm, ci exact cum ai scris, le ascundem undeva si nu vorbim despre ele aproape niciodată..

    1. După cum spuneam, e traumatizant. Sună dur, dar așa e. Îți rămân toate amintirile astea acolo, adânc, undeva și nu ai ce face decât să înveți ceva din ele. Știi vorba aia cu: fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume? Fix ideea asta o aplicăm noi în cazul ăsta. 🙂
      Mă bucur că ai povestit aici puțin din povestea ta. Poate îi va ajuta și pe alții…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like