Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău de Fredrik Backman

Hai că am luat o pauză mai mult sau mai puțin dorită, dar m-am recules și revin astăzi cu recenzia cărții „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” de Fredrik Backman. Am terminat-o acum vreo 2 săptămâni și de atunci tot încerc să mă conving să scriu despre ea.

Despre autor

Aceasta este a doua carte a lui Fredrik Backman pe care o citesc. Prima a fost Un bărbat pe nume Ove, despre care v-am povestit un pic aici. Nu știu de ce nu i-am dedicat un articol întreg, pentru că merita asta cu desăvârșire.

Fredrik Backman are un stil de a scrie atât de simplu și de profund de-ți vine să îmbrățișezi cărțile. Într-un limbaj foarte colocvial abordează niște teme atât de profunde încât pare puțin paradoxal. Prin niște cuvinte atât de simple reușește să atingă niște corzi atât de sensibile încât, pentru mine, a urcat rapid în topul autorilor mei preferați.

Și eu nu sunt genul de om care să aibă un autor preferat. Citesc absolut orice îmi cade în mână și mi se pare interesant, dar atunci când găsesc un autor ca el, îmi e greu să mă abțin să nu-i cumpăr toate cărțile.

Orice copil de șapte ani are dreptul la supereroi. Și cu asta, basta! Și cine nu-i de acord e bătut în cap de-a binelea!

Citat din Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău

Despre carte/poveste

Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău a fost genul ăla de carte pe care am tot amânat să o citesc pentru că eram sigură că-mi va răscoli rău de tot sufletul. Era clar că povestea are legătură cu o bunică, iar pentru mine, ăsta e un subiect al naibii de sensibil. Bunicii mei sunt departe și mi-e dor de ei în fiecare zi, iar o carte care să-mi aducă aminte de ei, eram sigură că-mi va accentua dorul ăsta pe care-l port în suflet zi de zi,

Eviden că nu m-am înșelat. Da, e vorba despre o bunică și o nepoate de șapte ani, aproape 8. Povestea este atât de înduioșătoare, de inocentă și de amuzantă încât n-ai cum să nu o îndrăgești încă de la primele pagini.

Personajele principale sunt, desigur, bunica și Elsa, cărora, pe parcurs li se alătură tot felul de personaje cu povești profunde și emoționante, dar care sunt prezentate într-un fel foarte amuzant.

Pe scurt, ideea principală e următoarea:

Elsa este un copil „altfel”. Ea este super curioasă și extrem de isteață, iar adulții din jurul ei o consideră mult prea matură pentru cei 7 ani, aproape 8, pe care îi are. Elsa era altfel pentru că nu reușea să se împrietenească cu copiii de la școală și de multe ori se confrunta cu ceea ce noi numim bullying.

Pentru a o ajuta să treacă peste problemele de la școală, bunica a fost mereu alături de ea și cumva, a reușit să o învețe pe elsa să-și folosească imaginația la maxim. A inventat un ținut imaginar – Miamas, din Tărâmul-Aproape-Treaz și a învățat-o o limbă secretă, pe care doar ele o puteau vorbi.

În Miamas mergea Elsa cu bunica în fiecare seară înainte să adoarmă. Acolo se refugiau ele pentru că era o lume cu totul diferită de cea reală: acolo nu erau reguli, trăiau prințese, îngeri de mare, dragoni, iar moneda de schimb și puterea supremă era fantezia.

Bunica, aș putea spune că era un pic sărită de pe fix: fuma, se certa cu toată lumea, era genul ăla de om care spune lucrurile verde-în-față chiar dacă deranjează pe cineva, etc. Ce bunică mai intră noaptea într-o grădină zoologică și aruncă cu caca în gardianul care încearcă să o convingă să iasă afară? Cam așa era bunica.

Spun că era, pentru că la un moment dat, aceasta moare, iar Elsa rămâne fără nici un prieten pe lume. Pentru că singura ei prietenă era bunica. Din acest moment, povestea se schimbă și lucrurile iau o altă întorsătură. Elsa primește o misiune secretă de la bunica, în care trebuie să livreze scrisori anumitor persoane, despre care Elsa nu știe mare lucru. Desigur că aceasta este extrem de supărată pentru că bunica a trimis tuturor scrisori în care-și cere iertare pentru diferite lucruri, dar nu i-a lăsat și ei una.

Nu vă spun mai multe pentru că aș strica farmecul poveștii și nu vreau asta. Vă mai spun doar că povestea este delicioasă, captivantă și plină de emoție și umor. Personajele pe care Elsa le întâlnește în această misiune sunt extrem de interesante și au niște povești incredibile. Alf, Inimiă-de-Lup, Britt-Marie, Kent, Maud și Lennart, sunt doar câțiva dinte oamenii cărora Elsa le va livra scrisorile bunicii. Iar ceea e va afla de la ei o va face să-și dea seama că lucrurile nu sunt chiar așa cum par.

Chiar dacă această carte este destul de voluminoasă (are aproape 500 de pagini) se citește destul de ușor, din punctul meu de vedere. E mult dialog structurat foarte fain. Nu e plictisitoare și autorul nu bate câmpii cu detalii inutile. Mie mi-a plăcut extrem de mult și după ce am citit-o Fredrik Backman a urcat în top 3 autori preferați.

Vă recomand din suflet să citiți această carte pentru că am râs și-am plâns citind-o, iar acesta e un lucru care nu mi se întâmplă foarte des. Din punctul meu de vedere e extrem de greu să reușești să creezi o poveste amuzantă, tristă și profundă în același timp, dar autorul a reușit asta cu desăvârșire.

Cu toate că mamaia mea nu seamănă deloc cu bunica din carte, pe tot parcursul poveștii m-am gâdit la ea și la copilăria mea. Mi-am amintit de poveștile pe care ni le spunea ea atunci când eram mici, chiar dacă n-a inventat nici Miamas nici Tărâmul-Aproape-Treaz pentru noi.

Așadar, vă încurajez încă o dată să citiți Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău și vă rog să-mi spuneți în comentarii părerile voastre. 🙂

Nota pe Goodreads: ⭐⭐⭐⭐⭐


Cartea văd că nu prea se mai găsește decât pe Cartepedia, în română și pe Elefant, varianta în engleză.

2 comments
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like