De cele mai multe ori, atunci când am ocazia prefer să citesc prima dată cartea și apoi să văd filmul. Consider că o carte descrie mult mai detaliat acțiunea și personajele și asta mă bucură de fiecare dată. Așa am ocazia să-mi imaginez eu fiecare personaj, să-l conturez în capul meu într-un anume fel, ca mai apoi să compar totul cu viziunea regizorilor.
Două ecranizări superbe după două dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit eu până acum
Despre filme n-am mai scris aici de un car de ani, dar iată că azi fac asta. De ce? Pentru că tocmai am plans cu muci și sughițuri uitându-mă la un film și am zis că trebuie neapărat să vă spun și vouă despre el. Și dacă tot scriu despre el, scriu și despre cel pe care l-am vazut aseară, că și ăla m-a atins grav de tot.
Elle s’appelait Sarah (tradus în engleză ca Sarah’s Key)
Un film apărut în 2010 ca ecranizare a romanului „Se numea Sharah” de Tatiana De Rosnay apărut la noi la Editura Litera. Cartea am citit-o anul trecut și am scris despre ea aici. Nu voi insista prea mult pe poveste, tocmai pentru că am scris deja acolo… Ideea principală e că în Paris, în 1942 trăia familia Starzynski: mama, tatăl și cei doi copii, o fetiță și un băiețel. În ziua în care poliția franceză le bate la ușă și le spune să-și facă bagajele pentru trei zile că vor fi nevoiți să se mute, Sarah îl ascunde pe frățiorul ei în dulapul din camera lor, închide ușa cu cheia și pleacă împreună cu părinții ei și cu alte mii de evrei către stadionul Vel’ d’Hiv. Cheia rămâne la Sarah.
Într-un plan paralel este prezentată o jurnalistă care ajunge să scrie un articol despre acest eveniment de la Vel’ d’Hiv, iar povestea devine din ce în ce mai complicată în momentul în care Julia, jurnalista, află anumite povești din trecutul familiei sale care într-un fel sau altul se leagă de povestea lui Sarah.
Nu vă spun mai mult, pentru că aș strica farmecul filmului. După ce am citit cartea, nu credeam că mă mai poate impresiona filmul, știind deja tot ce se întâmplă, dar n-a fost așa. Am fost puțin sceptică, ținând cont că filmul nu-i produs la Hollywood, așa că „n-are cum să fie mare lucru”. Dar m-am înșelat amarnic.
Scenariul e foaarte fain pliat exact pe povestea din carte iar scenele și imaginile personajelor redau perfect fiecare emoție, fiecare trăire și chiar le intensifică pe cele pe care le ai în momentul în care citești cartea. Drama și povestea lui Sarah te emoționează până la lacrimi, iar fapul că în majoritatea timpului, filmul este în franceză, cred că aduce un plus de eleganță și romantism, acolo unde nu credeai că poate exista: în lagărele naziste.
Căutați filmul și uitați-vă la el. Merită. Iar dacă ați citi și cartea înainte ar fi minunat. Oricum, din partea mea, filmul ăsta are 5 stele din 5, clar!
A man called Ove (titlul original En man som heter Ove)
Primul film suedez pe care l-am văzut vreodată. A apărut în 2015, fiind ecranizarea cărții Un bărbat pe nume Ove de Fredrik Backman apărută la noi la Editura Art.
Din nou, un film căruia îi știam deja acțiunea. Știam cum începe și cum se termină. Știam totul despre Ove, bătrânul morocănos care nu-și suportă vecinii, care se ceartă cu toată lumea și are anumite obiceiuri de pensionar obsedat de liniște și curățenie. Știam totul, dar cu toate astea am zâmbit când și-a întâlnit noii vecini, când a învățat-o pe Parvaneh să conducă și când avea grijă de cele două fetițe. Vă spuneam la început că am plâns cu muci și sughițuri și n-am mințit.
Adevărul e că mi-au dat lacrimile și atunci când am citit cartea, dar filmul ăsta chiar mi-a atins toate corzile sensibile, nu doar una. Povestea de dragoste dintre Ove și Sonja e absolut superbă, iar felul în care este prezentată drama personajului mi se pare fascinant.
Am reușit să mă uit și să plâng la un film în limba suedeză. Eu, care și filmele în spaniolă le prefer dublate în engleză, dacă se poate. Nu-mi place să văd filme într-o limbă pe care n-o cunosc, dar povestea lui Ove este o excepție.
Până la urmă, filmul prezintă viața unui om
Viața cu bune și cu rele. Toate bucuriile, toate dramele, toate traumele și toate emoțiile personajului sunt prezentate într-un mod foarte frumos și… impresionant.
V-am zis că am plâns cum n-am mai plâns de mult la un film. Și asta s-a întâmplat în contextul în care știam deja toată povestea. E ceva atât de frumos și de pur în spatele acestui personaj… e multă suferință și multă dragoste, iar restul vă las pe voi să le decoperiți.
Am vrut să scriu rândurile astea cât încă am ochii umezi de la plâns, ca să fiu sigură că transmit o emoție aici. Nu știu dacă mi-a ieșit sau nu, dar asta îmi spuneți voi. Eu atât am avut de zis. Acum că tot vine weekendul vă încurajez să acordați o șansă acestor două filme, să le vedeți și să plângeți și voi ca mine :)).
Dacă le vedeți, sau dacă ați citit cărțile spuneți-mi cum vi s-au părut :).
