Aș fi vrut să scriu o introducere pentru recenzia asta. Să vă spun câteva cuvinte, să vă introduc cumva în poveste, dar mi-e imposibil. Așa că nu voi abera pe lângă subiect, ci vă voi spune exact ce-am simțit când am citit cartea asta și cu ce impresii am rămas după lecturarea ei.
Se numea Sarah…
E o carte pe care am tot văzut-o peste tot acum ceva timp. Era pe toate „rafturile” librăriilor online dar niciodată nu am fost foarte hotărâtă să o cumpăr. Sincer, nici nu știam despre ce e vorba așa că am reacționat așa cum fac eu de obicei atunci când se creează un mare fâs în jurul unui subiect: îl ignor până trece febra, apoi revin, să văd ce-am pierdut.
Așa s-a întâmplat și cu această carte. Mi-au căzut ochii peste ea, într-o zi, la lucru. Voiam să încep o carte nouă, după ce-am citit Oaemnii fericiți citesc și beau cafea… și Viața e frumoasă nu-ți face griji. M-am tot uitat eu peste titlurile din biblioteca de la Sabio, am mângâiat coperte și am citit descrieri, dar când am găsit-o, mi-am dat seama că asta e! Nu mi-a mai trebuit alta.
Am citit-o cu sete și în mai puțin de o săptămână am terminat-o.
Povestea
Este una scrisă într-un mod foarte simplu, ușor de înțeles dar foaaaarte greu de digerat. Planul narativ este împărțit în două. Un plan din trecut. Mai exact, Paris, 1942, în care o avem pe Sarah, o fetiță de 10 ani care trăia fericită împreună cu părinții și fratele ei mai mic într-un apartament din Paris. Și un plan din anul 2002, în care o avem pe Julia, o ziaristă care trece prin câteva schimbări în ceea ce privește viața personală.
Ceea ce le leagă pe cele 2 protagoniste este un eveniment tragic: 16 iulie 1942 – Vel’ d’Hiv. Ziua în care mii de evrei au fost luați de acasă, duși pe stadionul The Vélodrome d’Hiver, ca mai apoi să fie sortați și să fie trimiși spre moarte la Auschwitz.
Povestea e superbă și nu vreau să vă spun foarte multe despre ea, dar, cumva, punctul culminant și evenimentul în jurul căruia se învârte toată povestea este momentul în care Sarah, îl închide pe fratele ei mai mic într-un dulap, pentru a-l ascunde de polițiști. Desigur, micuță fiind, n-a înțeles ce însemna faptul că familia lor era luată de acasă și s-a gândit că în câteva ore se vor întoarce. De aceea i-a spus frățiorului său să stea cuminte și liniștit că va veni imediat să-l scoată de acolo.
Nici nu se gândea că va trece prin toate ororile prin care a trecut, sărăcuța de ea.
Cele 2 planuri narative se întrepătrund la un moment dat. Julia trebuie să scrie un articol pentru ziarul la care lucra, tocmai despre acest eveniment, considerat o pată în istoria franceză: 16 iulie 1942.
Mă opresc aici cu povestea, pentru că e destul de alambicată și nu vreau să scap vreun detaliu care să vă strice cheful de citit.
Ce-am simțit citind Se numea Sarah?
Un gol în stomac, la fiecare capitol din povestea micuței Sarah. Când terminam un capitol simțeam nevoia să iau o pauză și să respir. Și nu folosesc exprimarea asta ca pe o metaforă. La propriu, mă opream, lăsam cartea jos 2 secunde și priveam în gol, încercând să rumeg ceea ce tocmai citisem. E grea povestea ei. E greu de înțeles, de acceptat, de imaginat.
Pe mine mă fascinează tot ceea ce ține de perioada în care naziștii șocau omenirea cu conceptele și acțiunile lor. Toată povestea cu evreii, lagărele de concentrare… toate documentarele pe care le-am văzut și toate cărțile pe care le-am citit încă (parcă) nu mă conving că totul a fost real. Ceea ce au făcut naziștii în Al Doilea Război Mondial mi se pare la limita irealului. Nu-mi vine să cred că oamenii ăia puteau fi chiar atât de cruzi și de nepăsători în fața ororilor pe care le făceau cu propriile lor mâini.
La Vel’ d’Hiv au fost strânși mii de copii împreună cu familiile lor. Apoi au fost despărțiți și unii au fost trimiși direct la Auschwitz, alții au rămas în lagărele din Franța. Și pentru ce? Ce vină aveau evreii în general? Ce vină avea Sarah care era născută și crescută în Franța? Nu vreau să continui această discuție pentru că… nu despre asta e vorba acum…
Revenind la lectura acestei cărți: doare
Doare. Dar în același timp e delicioasă, frumoasă și emoționantă. Dacă mă întrebați pe mine, povestea Juliei a fost la un moment dat prea trasă de păr, și parcă felul în care s-au legat cele 2 planuri, a fost un pic „prea mult” din punctul meu de vedere.
Mi-ar fi plăcut să aibă alt sfârșit
Să fie ceva mai simplu, fără atâtea complicații, care oricum, sunt prea puțin plauzibile. Înțeleg că unele scene sunt introduse acolo de dragul beletristicii, dar… consider că less is more. Așa că se putea face ceva mai simplu.
În fine, asta e doar părerea mea de simplu cititor.
Ideea e că mi-a plăcut enorm de mult cartea și o recomand din tot sufletul. Povestea unui copil de 10 ani, transpusă în așa fel încât își taie respirația. Din felul în care este scrisă această carte se redă perfect inocența fetiței, drama și tragedia prin care trece, frica, spaima, speranța… și încă o dată inocența. Apoi, în celălalt plan, avem implicarea, nepăsarea, frica și viața cu toate problemele ei, de zi cu zi.
În concluzie, vă încurajez, chiar vă rog să citiți cartea asta. Pe cât e de tragică povestea, pe-atât e de frumoasă. Și până la urmă, finalul e un fel de happy end. Depinde doar de voi cum îl percepeți.
Carte o găsiți la un preț super bun pe elefant.ro. Click pe butonul de mai jos.
Voi ați citit cartea asta? Cum vi s-a părut? Cum stați cu challenge-ul de pe GoodReads?
