Rochia de mireasă: Partea I | #AndrelaSeMărită

Na, că ați trăit s-o vedeți și pe asta: Andrela în rochie de mireasă!

Știm cu toții că majoritatea fetelor se visează mirese măritate cu Feți Frumoși pe cai albi cu stea în frunte. Caii, nu Feții :)). Prințesici îmbrăcate în rochii albe, pure și imaculate. Păsărele albastre le cară trena, au flori în păr și lacrimi în ochi. De fericire. Zâmbete, pupături și o harpă se aude în surdină.

Eu nu mă număr printre prințesicile astea.

Nu m-am visat niciodată o mireasă de-aia în adevăratul sens al cuvântului. Da. Mereu am visat să-mi găsesc un bărbat care să mă suporte și să mă iubească. Cu bărbatul ăsta am visat să fac și nuntă și copii. Dar când zic nuntă mă refer așa, la o chestie prin care se oficializează faptul că îmi schimb numele. Îi iau numele lui, îi mănânc zilele și-i cheltui banii. Glumesc, desigur. Dar numele chiar i-l iau. :))

Nu m-am visat mireasă pentru că sunt zgârcită (câteodată)

Mi se pare o maaare prostie să dai mii de euro pe o rochie pe care o porți fix câteva ore. Asta în contextul în care muncim să câștigăm câțiva amărâți de lei cu care ne permitem să supraviețuim până luna următoare. Că poate dacă tata ar fi ceva mare baștan și Domnul P. ar câștiga o gălăgie de bani aș fi dat și eu 2000 de euro pe o rochie de mireasă adevărată. Poate chiar mai mult. Dar dată fiind situația actuală, îmi permit luxul și nesimțirea de a nu-mi păsa neapărat de rochia pe care o voi purta în ziua cea mare.

Vreau o rochie albă

Asta am stabilit deja. Dar nu albul ăla pur și imaculat. Un alb murdar, un crem… ceva așa mai puțin pur. V-am mai arătat eu câteva modele care-mi plac aici și aici. Faptul că trece timpul atât de repede și mai sunt doar aproximativ 5 luni până la nuntă, am zis că ar fi cazul să mă documentez un pic și să văd cam care-i treaba cu rochițele astea minunate.

Am fost la primul târg de nunți din viața mea

Și a fost amuzant. Am primit un braț de pliante cu informații de care nu aveam nevoie, pentru că noi am stabilit deja toate detaliile importante: sală, DJ, fotograf, biserică. Erau drăguțe tipele alea care-mi prezentau tot felul de oferte și-mi era rușine să le spun că nu mă interesează… Apoi m-am șocat de cât de scump este kg de tort: 74 de lei!!! Băăă, da ce face tortu’ ăla? Iese cumva Robert Downey Jr. sau Hugh Jackman din el la muntă? Că altfel nu-mi explic de ce ar costa atât de mult :)). Sunt zgârcită, v-am spus. Eh, dar înainte să plecăm de acolo, s-a întâmplat minunea…

Am probat 2 rochii de mireasă

La insistențele fetelor: domnișoara mea de onoare și viitoarea me fină (bă cum sună treaba asta…:)) ). Ele m-au convins cu „haaai probează să vedem cum îți stăăă” și cu „dacă tot ești aici, de ce să nu probezi? măcar îți faci o idee..”

Ok. Am acceptat. Am găst niște modele care pe umeraș păreau dărguțe și aveau și niște prețuri acceptabile (1500-1700 lei) și am zis că încercarea moarte n-are…

Evident că nu erau mărimea mea, dar le-a potrivit tipa de acolo în așa fel să arate cât de cât ok pe mine, să-mi pot face o idee. După ce am ieșit din cabina de probă, până la oglindă aveam așa niște gânduri în cap… nu pot zice că eram chiar emoționată, dar mă gândeam că o să mă ia cu palpitații când mă voi vedea mireasă în oglindă.

Și ghici ce? N-am avut nici un fel de emoție, nici o lacrimă, nici o dramă. Nimic.

Prima rochie pe care am probat-o era cu mânecă lungă, din ceva plasă transparentă. arăta bine pe umeraș, dar când am luat-o pe mine, îmi venea în continuu să suflec mânecile alea. Mă enervau maxim că le simțeam așa lipite pe mâinile mele. Să stabilim un lucru: eu mereu îmi suflec mânecile. Chiar și la geci, uneori. Așa că plasa și dantela aia lipită de mine a fost un mare NO-NO pentru mine.

Cupele alea erau imense și nici nu era închisă bine la spate, dar forma mi-a plăcut. Nu avea cerc pe sub și nici n-o să vreau așa ceva. Rochia în sine era drăguță. Mă gândeam că o să mă facă mult mai grasă (nu că n-aș fi…) o rochie de genul ăsta, dar până la urmă, eu zic că nu arătam chiar groaznic în ea. Mi-a plăcut corsetul și decolteul, dar clar ar fi trebuit să renunț la mânecile alea. În rest, ce pot să spun? Era ușoară, comodă, dar nu mă văd îmbrăcată în așa ceva la nuntă.

A doua rochie a fost una fără mâneci

I-am spus tipei de acolo să-mi dea una similară, doar că fără mâneci. Nu mă interesa neapărat modelul, dar voiam să văd cum mă simt într-una un pic mai „aerisită”. Și am probat-o pe asta:

Ok. Altă viață! Faptul că nu avea mâneci o făcea de 20 de ori mai comodă. Aceleași cupe mari la decolteu, aceeași formă a fustei, dar cu corsetul un pic transparent, ceea ce nu mi-a plăcut. Nu că-s eu vreo pudică, dar mi se pare că nu mă avantaja deloc în zona taliei. Și chiar dacă-s eu mai „cu forme”, talie încă am. 🙂 Drăguță și asta, dar NU.

N-am spus ”YES TO THE DRESS”

Pentru că n-a fost cazul. Nu am leșinat, n-am lăcrimat și n-am avut nici cea mai mică emoție văzându-mă îmbrăcată în mireasă. Poate pentru că nu am văzut în oglindă mireasa pe care visam eu s-o văd. Nici fetele nu s-au emoționat și nici n-au plâns cum vedeți voi pe la televizor. Am avut aceleași emoții pe care l-aș fi avut dacă probam o pereche de blugi. Adică: nici una!

Cu toate că n-am găsit „ROCHIA”, am tras unele concluzii:

1. nu vreau o rochie cu mâneci lungi și mulate. Poate ceva cu mâneca până la cot, maxim, și un pic mai largă… gen clopot, ar fi o idee mai bună. Sau poate fără mâneci… încă nu știu.
2. nu vreau cerc sau crinolină sau cum s-o numi chestia aia.
3. nu vreau corset transparent
4. cu toate că mi-a plăcut forma asta un pic puffy așa, vreau să porbez și un model cu fusta în A, cu mai puțin material. Poate arată mai bine și mă avantajează mai mult.
5. nu mă văd măritându-mă într-o rochie precum cele de mai sus. De fapt, cred că nu mă văd măritată în ceea ce este catalogat drept „rochie de mireasă”. Eu cred că am nevoie de o rochie albă și atât.
6. probatul unei rochii de mireasă nu e ca în filme. Cel puțin primele modele încercate. Poate când voi găsi „the dress” atunci o să am și eu o lacrimă. Până atunci, apelez la autoironie și fac mișto de felul în care arăt îmbrăcată așa.
7. nu cred că voi găsi în magazine o rochie care să-mi placă fix așa cum e și cel mai probabil va trebui să apelez la o croitorașă vitează care să-mi facă rochia mult visată. Spun asta, pentru că toate rochiile pe care le-am văzut la târg nu semănau cu ceea ce-mi doresc eu. Sau dacă semănau, aveau niște prețuri pe care eu nu sunt dispusă să le accept :)).

În concluzie, ce pot să mai spun? Mireasa din visul meu nu se potrivește cu mireasa pe care am văzut-o în oglindă. Mai aștept, mai caut. Nu-i grabă.

Dar, vă rog încă o dată, dacă știți pe cineva care îmi poate face o rochie simplă și frumoasă care să se așeze bine pe mine, dați-mi un semn. Aș aprecia enorm și chiar n-aș vrea să ajung să mă mărit în pantaloni de trening doar pentru că nu-mi găsesc o rochie :)).