blog.vara (8)

Când eram mai tânără scriam mai mult pe bază emoțională decât rațională. Scriam chestii din suflet, pentru suflet. Cu timpul, am renunțat (fără să vreau neapărat) la genul ăla de a scrie. Am început să scriu mai mult despre lucruri practice care mi se par mie a fi relevante pentru oamenii care mă citesc. Poate, de fapt, erau mult mai relevante articolele bazate pe sentimente și trăiri. Știm cu toții că atunci când ceva/cineva ne atinge coarda sensibilă jocul se schimbă.

Nu știu motivul pentru care mi-am schimbat stilul de a scrie. Poate am crescut, m-am maturizat, am început să văd lumea altfel… cine știe? Ideea e că sunt rare articolele care nu au un subiect anume, dar în care vorbesc despre sentimente și trăiri mai mult sau mai puțin personale.

Ca să nu mai aberez, vă las aici un articol scris acum 4 ani. Pe 3 noiembrie 2015. Un articol scos din cele mai adânci cămăruțe ale sufletului meu.

Astăzi, îl scot la lumină, pentru că e ziua tatălui meu. Și nu vreau să fiu vreo siropoasă și să-mi declar pe aici iubirea și respectul pe care îl am pentru el. Știe foarte bine ce-i in sufletul meu. De ziua lui, m-am gândit să scot de la naftalină acest articol care a fost (și încă este) cel mai citit, sher-uit și apreciat articol pe care l-am scris din 2009 până azi.

S-a regăsit multă lume în ceea ce am scris eu acolo. Unii au plâns, unii au fost de acord cu mine, alții m-au criticat. Nu mai spun nimic. Vă las să-l citiți…


3 noiembrie 2015 – Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta! – Tropote de gânduri…

Am intrat pe Mediafax ca să văd ultimele știri. Și eu nu fac chestia asta. Sunt un om nașpa și nu prea citesc știri, nu mă uit la știri. Și mai sunt și licențiată în comunicare și-ar trebui să mănânc media pe pâine, dar… Dar printre articolele astea triste și chiar macabre, am găsit, habar n-am cum, articolul ăsta. I-a dat cineva share, dar nu-mi amintesc cine. L-am citit și-am plâns. La birou. Mi-au dat lacrimile, la propriu, dar a trebuit să mă abțin că eram la lucru. Altfel aș fi plâns în hohote. Mai mult ca sigur. Dacă aveți răbdare să citiți până la final articolul respectiv (e destul de lung) o să vedeți că e vorba despre închiderea Minei Petrila din Valea Jiului. Sunt cuvinte ale minerilor care parcă sunt scrise cu cărbune ud. Udat de lacrimi. M-a atins exact la una din corzile mele sensibile care e destul de greu accesibilă: tata! Greu mă atinge ceva în zona aia… și o să vă povestesc de ce…

Sunt fată de miner. Miner cu brațe puternice și inimă mare.

Sunt fata lui tata. Și nu în sensul ăla tâmpit. Mereu am fost fata lui tata, dar niciodată nu am simțit că aș avea legătura aia ideală cu el. Mereu am avut tipul ăla de relație de genul lasă-mă să te las. Fiecare și-a văzut de treaba lui și nu și-a băgat nasul în treburile celuilalt.
Tata e genul de om care tace și face. Și de obicei știe ce-are de făcut. E un bărbat puternic, frumos și calm. Calitățile astea 3 le-am apreciat mereu la el. Mai ales calmul ăla… niciodată n-are nimic de obiectat, nu țipă, nu se ceartă. Toate astea persistă până în momentul când l-ai călcat pe bătături. Atunci își arată colții și te bagă în mă-ta fără să stea pe gânduri.
Mereu mi s-a spus că semăn cu el. Fizic. Nu știu ce să zic despre caracterele noastre, dar pe undeva văd o parte din el în mine. Mereu e acolo. Știu asta.

Tata a fost miner o viață.

O viață de om! Mai bine de 20 de ani a lucrat în fundul pământului să scoată de-acolo cărbunii ăia nenorociți. Lucra în 4 schimburi negre alături de alți tați care-și cărau sufletele prin adâncuri întunecate ca să scoată de-acolo banii de pâine pentru familiile lor.
Așa-i în Vale. Tata e miner, mama e casnică și de cele mai multe ori apare câte-un copil, doi, trei. Familia tipică din Valea Jiului. Sau cel puțin așa era pe vremea mea. Acum văd c-au mai răsărit și tați care nu poartă salopete și lămpi frontale pe căști. Mai sunt și de-ăia cu cravată și diplomat. De fapt au fost mereu, dar n-am avut eu ochi să-i văd. L-am văzut mereu pe tata.
Îmi amintesc că eram micuță și când pleca la schimbul 4 (adică undeva pe la 10 seara) ne chema pe hol să ne pupe. Pe mine și pe mama. Și țin minte că mereu când mă pupa îmi atingea ochelarii cu nasul și mă enerva de fiecare dată pentru că-mi lăsa urme pe ei. Nervi de copil.
Abia când am crescut am realizat cu ce privire se uita mama la el de fiecare dată când pleca. Abia când am crescut am putut să citesc în ochii ei cuvintele alea nerostite: sper să te întorci întreg. 
Nu vreau să mă gândesc cum e să trăiești o viață întreagă cu gândul că poate bărbatul tău nu se va mai întoarce niciodată acasă. Cum poți să dormi când știi că omul tău iubit scobește pămntul să scoată de-acolo o pâine pe care să o aducă pe masă? Să știi că acum îl săruți și s-ar putea ca mânie să nu mai vadă lumina zilei…
Am auzit multe povești de la tata. Cum că acolo jos e o beznă atât de densă încât fără lămpi e atât de întuneric încât nu-ți vezi nici propria mână și că e ca și când ai ține ochii închiși. Poate un pic mai întuneric. Și că lucrează în praf și-n unele zone e atât de mult noroi încât depășește marginea cizmelor. Cum să-ți imaginezi așa ceva? Am închis ochii de multe ori și-am încercat să văd mina. Am văzut doar întunerc. Tata mi-a zis că întunericul pe care-l văd eu e bun și frumos și că nu mă poate ucide… însă mina da!
În 20 de ani de minerit a trăit și a văzut multe. Și-a văzut colegi îngropați de vii, a văzut degete secerate… aproape și-a pierdut chiar el o mână din neatenția unui coleg ortac. Nu s-a plâns niciodată.

Nu l-am auzit niciodată pe tata zicând că-și urăște locul de muncă.

Niciodată! Și am aproape 23 27 de ani! Eu lucrez la birou, cu climă, căldură și tot ce trebuie. Stau pe scaun, vorbesc la telefon și bătătoresc tastele laptopului și n-aș putea spune că iubesc ceea ce fac. Mă plâng des din cauza asta. Tata n-a făcut-o niciodată.
A iești la pensie de ani buni. Cred că-s vreo 7 (acum cred că sunt mai mult de 10). Niciodată nu s-a plâns. Mereu l-am auzit zicând un singur lucru: „Bine c-am ieșit sănătos și întreg din mină. Atât am vrut. Să apuc o pensie sănătoasă și uite-mă!” Și mama are aceleași gânduri. Și eu. Nu contează ce-a fost. Important e că e sănătos și că e cu noi. Măcar nu l-a înghițit pământul. La propriu. Așa cum s-a întâmplat cu alții care au intrat în mină și n-au mai iești de-acolo.
Gândiți-vă că și tata și tataia și unchiul meu au fost mineri. Toți trei sunt pensionari fericiți acum. Sunt oameni împliniți care și-au văzut copiii mari și acum se bucură de soarele care le încălzește sufletele. În jurul ochilor, încă au urme de praf de cărbune, dacă te uiți atent… Poate mi se pare mie.
Anii de minerit au lăsat urme adânci. Unele sunt brăzdate pe chip, în bătăturile din palme. Dar cele mai grele sunt urmele lăsate în suflet. Acolo zace o comoară mai valoroasă decât tot cărbunele pe care l-au scos brațele alea puternice ale lor. Acolo zac amintiri pe care nu le poate înțelege nimeni. Rămân închise undeva în adâncuri. Au fost create în adâncurile minelor și rămân îngropate în adâncul sufletelor.
Dar minele din Valea Jiului se închid rând pe rând. Nu se mai investește în ele așa că „Noroc bun!” n-o să se mai rostească mult timp prin părțile alea de țară. Se scot ultimii vagoneți cu cărbune, se atârnă ultimele căști în cui, se sting ultimele lămpi.
Se închid porțile. Se pun lacăte. Se aruncă cheile.
Ortacii își zâmbesc trist. Sunt fericiți că sunt întregi și pot dormi cu capul pe pernă. Pot respira aerul curat al munților. Își pot săruta copiii de noapte bună.
Dar pâinea…??


Rândurile astea au fost scrise din suflet pe un blog pe care-l numeam „Tropote de gânduri…” și cred că articolul ăsta dovedește exact ceea ce voiam să spun despre „scrisul emoțional”. Azi citesc cuvintele de mai sus și nu-mi vine să cred că le-am scris eu. M-am emoționat citindu-le ca și când nu știam despre ce e vorba…

În fine… postarea asta se vrea a fi un cadou pentru tata. Omul care astăzi își serbează ziua cu un pahar de vin, alături de femeia lângă care a fost o viață întreagă. E acasă, la poale de munte și are o fată departe. O fată de miner care se gândește zilnic la el și e bucuroasă că uite, a mai trecut un an și el e sănătos și se poate bucura de o pensie lungă și frumoasă.

La mulți ani, tata!

Să fii fericit, că iubit, apreciat și respectat ești în fiecare zi de către noi.

Noi 3, în tinerețe :))
Dacă ți-a plăcut, trimite articolul și prietenilor tăi

Related Posts

Leave a comment