Seria #AndrelaSeMărită a ajuns la final. După lupte seculare care au durat mai bine de 2 ani am reușit să mă mărit! Bine, măritată eram din 14 martie 2020 când am spus DA la starea civilă, dar de atunci am tot avut un junghi în coastă care trebuia să se transforme într-o nuntă ca-n povești. Ca-n poveștile din capul nostru (ok, mai mult al meu), pentru că v-am mai povestit eu care e părerea mea despre nunți.

Minunea s-a întâmplat în 25 septembrie 2021.
Practic noi stabiliserăm data de 2 mai 2020 ca fiind data punerii șaibelor pe degete, dar ce să vezi?… s-au întâmplat niște lucruri mărunte, cum ar fi: o molimă globală care a atras după dânsa o serie de evenimente și s-a produs o extorisiune a unui degajament și pentru asta n-am putut ca să mai mă mărit cu soțul meu. Că el era soțul meu deja. Cu acte, chiar.
Mda… râdem glumim, dar atât de mult ne-am sucit și răsucit cu nunta asta de se simțea fix ca un junghi în coastă. După cum spuneam, initial am avut programată cununia civilă în 14 martie 2020. În 15 martie s-a declarat starea de urgență și hop că ne-am închis toți în case. Nu știu dacă a fost noroc sau nu că am apucat să facem cununia fix înainte de începerea nebuniei. N-aveam nici cea mai mică idee ce avea să se întâmple… Băieții tot râd și se cred amuzanți când zic că Domnul Soț a mai primit o șansă de la Univers să fugă și să nu se însoare cu mine… dar iată că n-a fugit. Și nici nu l-am legat de calorifer sau ceva… 😀 a stat de bună voie și nesilit de nimeni. Jur!

Când am văzut ce nebunie s-a declanșat o data cu pandemia asta am zis că punem tot pe pauză și așteptăm să vedem ce se întâmplă.
Speram să o putem face în vara sau în toamna lui 2020. N-am făcut-o. Am lăsat-o așa pe hold, să vedem cum se așază lucrurile. Și nu s-au așezat deloc.
Apoi am reprogramat-o pentru 15 mai 2021. Am tot sperat că va fi bine. Că va trece nebunia. N-a trecut. Cu ultimele fărâme de speranțe am programat-o din nou pentru 25 septembrie 2021. Am zis că și dacă sunt numai eu cu mirele în biserică, nu mă interesează ce se întâmplă dar eu nemăritată nu mai plec de acolo.
Și nu că aș fi fost topită după măritiș, dar voiam să se termine stresul ăsta. Plus că aveam deja rochia de mireasă gata. Asta cred că a cântărit cel mai mult când am luat decizia să facem, totuși nunta. Dacă nu aveam rochia probabil că nu mai făceam cununia religioasă veci pururi….amin!
În fine. Am reușit într-un final să ajungem în ziua de 25 septembrie 2021.
Am tot auzit povești de la mirese stresate în ziua nunții care nu-și mai amintesc mare lucru din cauza oboselii și a agitației. Eu îmi amintesc totul și n-am nici o amintire urâtă din ziua aia. Nunta noastră a fost cea mai faină nuntă la care am fost vreodată. Și nu zic doar eu asta. Și unii dintre invitați mi-au zis-o.

Haideți să vă povestesc cum a fost ziua nunții noastre, așa cum am văzut-o eu.
Ne-am trezit de dimineață împreună cu nașii drăgălașii și am început să ne organizăm. Noroc că am niște prietene de nădejde pe care m-am putut baza în ceea ce privește machiajul și părul. S-au organizat fetele mele de în nici 2 ore am fost gata și eu și nașa.

Da, poate că eram un pic agitate și cu ochii pe ceas… dar asta pentru că Domnul Soț s-a trezit în dimineața nunții că el nu și-a cumpărat teneși (pentru că și eu și el și nașii am fost încălțați în teneși) și că n-are pantalonii de la costum scurtați. Așa că a plecat cu Nașu’ Bogătașu’ să resolve problema. Și băi tată… au tot rezolvat la ea vreo 3 ore… și au ajuns acasă fix cu 10 minunte înainte să plecăm spre biserică.
Ceeee coborâre romatică pe scăăăări? Ce laaaacrimi vărsate? Ce emoțiiiii? Emoții aveam că era posibil să nu ajungem la timp la biserică.

Dar m-am calmat când i-am văzut pe amândoi intrând pe ușă și mai ales când am văzut reacția Domnului Soț când m-a văzut îmbrăcată în rochia de mireasă. El nu o văzuse până atunci. Nici nu știa, ca idee, măcar, cum va arăta.
Să vă zic povestea despre cum am ales biserica? Bine, vă zic. Păi acum aproape 10 ani când am venit eu în Timișoara și am trecut prima dată prin zona Sinaia și am văzut biserica asta am rămas impresionată de cât e de frumoasă pe exterior. Atunci m-am gândit că dacă mă voi mărita vreodată în Timișoara asta e biserica în care o voi face! Și asta am făcut. 😀 End of story.

Ne-am dus la biserică unde totul a mers super lejer și rapid.
Cele mai emoționante momente au fost cele când am fost conduși la altar (eu de tata și Domnul Soț de soacră-mea) și când ne-au pus nașii verighetele.

Eu, sincer, la un moment dat chiar mă amuzam și mă bufnea râsul când îl vedeam pe Domnul Împărat cu cununia aia pe cap. Hai să fim serioși: câți miri ați văzut voi cărora să le stea bine cu cununiile alea aurii pe cap? Câți?

După cununie am făcut câteva poze și apoi am plecat cu toții spre La Renaissance să mâncăm ceva și să bem un pahar, două… 3…. Cine mai știe câte?
Am avut alături de noi fix oamenii care chiar contează și care au ales să fie acolo în ziua respectivă. Am petrecut timp de calitate cu cei mai apropiați prieteni și ne-am simțit extrem de bine. Nu s-a stresat nimeni că nu-și găsește locul la masă, nici o invitată nu a fost bătută de pantofi cu toc incomozi, toată lumea a fost super relaxată.
Atât de tare mă bucur că nu am făcut o nuntă mare.
Doamne! A fost cea mai bună decizie pe care am luat-o! Cred că, în total, cu tot cu noi și cu nași am fost vreo 12 persoane la restaurant. Maxim 15. Noi ne-am dus acolo cu gândul să mâncăm ceva bun, să bem ceva și să plecăm acasă. Dar ce să vezi? Am ajuns undeva pe la ora 15.00 și am plecat la 12 noaptea (dacă îmi aduc eu bine aminte).
N-am avut nici lăutari, nici horă în fața blocului, nici bătături de la pantofi, nici mâncăruri sofisticate. Am fost noi. O mână de oameni care au ieșit să petreacă timp împreună. Am povestit, am râs, am mâncat și am băut…. Și am băut. Fiecare cât a vrut/a putut.
Am mâncat mici și grătare, am băut bere și gin, am râs și am avut chiar și momente când am plâns de fericire și de cât de recunoascătoare eram pentru momentele alea. Nașa sigur își aminteșete cum plângeam amândouă, că ea n-a băut… așa ca mine :D.

Practic am avut o nuntișoară, nu o nuntă.
Sau na, gura lumii mai zice că asta nici n-a fost nuntă că n-am avut sute de invitați, că n-am jucat o horă de jumate de oră, că nu mi s-a rupt turta deasupra capului, că nu mi s-a cântat Ia-ți mireasă ziua bună, că n-am aruncat buchetul (pe care, apropo: mi l-am făcut singură! Ca și lumânările de cununie), că n-au fost doamnele îmbrăcate în rochii cu paiete și că nici un bărbat n-a fost obligat să-și ia cămașa aia bună și papionul/cravata, că nu s-a strigat darul la final, că nu ne-a filmat nici o dronă, că n-am avut avut lăutari și muzică live, că n-am ciocnit șampanie cu toată lumea la intrare, că și că și că și că…

Bă, pentru mine (pentru noi) nunta a însemnat o zi specială pe care mi-o voi aminti toată viața cu drag.
O zi în care am fost îmbrăcată în rochia de mireasă pe care mi-am dorit-o, în care am râs mult, în care am fost fericită, în care mi-a picat bine să beau un pahar cu oamenii dragi, în care nimeni n-a fost stresat și nervos. O zi frumoasă din toate punctele de vedere petrecută alături de cei mai dragi oameni.
În concluzie, vreau să le mulțumesc încă o data celor care ne-au fost alături în ziua nunții noastre pentru că fără ei nu ar fi fost la fel de special totul.

În special, mii de mulțumiri nașilor drăgălașilor pentru că au bătut atâta drum ca să fie alături de noi și să devină parte din familia noastră. Vă iubim, dragilor! ❤️
De asemenea, le mulțumim tuturor oamenilor care ne-au înțeles și ne-au ajutat pe tot parcurusul organizării micului eveniment. În mod special mulțumim restaurantului La Renaissance Timișoara pentru locație, mâncarea excelentă, serviciile impecabile (în mod special aș vrea să o amintesc aici pe domnișoara care ne-a servit pentru că a fost absolut minunată! Mi-e ciudă că nu-mi mai amintesc numele ei.). Mulțumim Valentin Beraru pentru pozele absolut superbe și pentru că ai scos din noi cea mai frumoasă parte… chiar dacă „portretele fashion cu mireasa” nu sunt cele mai fashion, tot superbe sunt! E vina miresei, nu e vina ta! 😀 Și o mie de mulțumiri pornesc spre Baraka Bridal care mi-a făcut rochia asta minunată și a mai fost și super înțelegătoare și drăguță și a ținut-o în atelier aproape 2 ani.

Gata.
Fuse, fuse și se duse!
În sfârșit a venit și ziua în care v-am putut povesti cum a fost la nunta noastră! Nu credeam că o să mai apuc să fac asta 🤣.