Gânduri

Noi suntem generația chinuita a Romaniei

Vârsta pe care o am acum mi se pare una magică. Un sfert de veac, 25 de ani. Nu mi se pare nici mult nici puțin. Mi se pare că asta e vârsta la care începe viața cu adevărat. Acum parcă mă simt om mare. Am trecut prin 15 ani de școală și câțiva ani de muncă. Am trăit multe momente fericite și prea multe momente triste. Sunt un tânăr cu acte în regulă. Și când zic acte, mă refer la certificat de naștere, buletin, diplome și contract de muncă. Mai lipsește un singur certificat, dar ăla mai așteaptă un pic pentru că „da-ul” trebuie spus o singură dată și din tot sufletul. Vârsta de 25 de ani mi se pare una pe cât de magică pe atât de nebună și haotică. Să fii o tânără speranță a unei țări chinuite cum e România, nu-i o treabă chiar ușoară.

Născută, crescută și educată pe plaiurile natale. Patriotismul nu e chiar la el acasă în sufletul meu, dar nu pot spune că îmi displace țara mea. Știți vorba aia că cine te iubește te iubește așa cum ești? Eh, cam așa e și cu Românica noastră.

Să fii tânăr în România e un lucru al naibii de greu în zilele noastre. E greu pentru că orice ai vrea să faci te izbești cu capul de ceva. Indiferent dacă vrei să îți cauți un loc de muncă, dacă vrei să îți cumperi o casă sau să îți deschizi o amărâtă de afacere te lovești de niște treburi care mai mult te încurcă decât te ajută.

Se zice că tineretul e speranța unei țări. Ce speranță pot eu să fiu în situația în care orice aș vrea să fac, nu pot? Știu că dacă vreau ceva cu adevărat trebuie să muncesc pentru asta, dar faza e că am nevoie de un mediu favorabil, ca să zic așa. Ceea ce la noi e cam greu de găsit. Nu zic că e imposibil. Zic că e greu. Ca să nu mă lungesc aiurea, vă mai spun doar atât: suntem o generație chinuită și vă prezint și argumentele mele. Aruncați cu roșii sau, chiar vă rog să mă contraziceți cu argumente dacă voi considerați că nu e așa.

Sistemul de învățământ mai are multe de învățat.

Nu vreau să intru în detalii. Nu vreau să spun că în 2018 se predă obligat religia în școli, că nu despre asta e vorba. Mă refer la faptul că după ce terminăm 12 ani de școală tindem să ne dorim mai mult și urmăm o facultate. O absolvim cu note mai mici sau mai mari și iată că suntem „specialiști” într-un domeniu oarecare. Se face școală doar pe hârite, doar pentru niște diplome care zac în dulap. Ceea ce se învață în școlile din România (indiferent că e vorba de licee sau facultăți) reprezintă baza bazelor unei culturi generale. Există și materii și cursuri superbe din care rămâi cu o mulțime de informații importante, dar ceea ce mi se pare absurd este faptul că încă se pune accentul pe învățatul mecanic. Hai să tocim 2 cursuri ca să luăm in 5. Hai să învățăm un comentariu pentru BAC să facem și noi de-o medie de 6 să ne accepte ăștia la facultăți. Tocmai din cauza asta, cât am fost studentă am fost foarte selectivă în legătură cu materiile pentru care am învățat. Citeam cu drag cursurile care-mi plăceau și care simțeam că fac click la mine în creieraș și treceam fușerind peste cursuri pe care le uram din ficați. Ideea e că îmi trebuiau nenorocitele alea de note, să pot trece anul, dar n-am rămas cu nimic de la unele cursuri. Mama avea impresia că „doar copiii deștepți ajung la facultate”. Ei bine, nu e chiar așa… și știm cu toții asta.

Ca să îți găsești un job decent trebuie să prinzi peștișorul auriu.

România are impresia că e o țară dezvoltată, că de pe băncile universităților ies doar ingineri pe bandă rulantă și looooogic că lasă toți investitorii sătrăini să deschidă imperii corporatise pe la noi pe coclauri. Corporații peste corporații în orașele mari și ABC-uri și second-handuri în orașele mici. Locuri de muncă pentru toți… deștepții. În Timișoara, de exemplu, dacă nu ești absolvent de Poli și n-ai ceva cunoștințe în IT poți să-ți cauți job până nu mai poți. Siteurile cu locuri de muncă sunt pline de anunțuri care caută programatori, operator producție și reprezentați Avon. E problema dumneavostră dacă v-ați născut mai creativ și vă bat științele exacte. Joburi pentru astfel de oameni nu prea sunt, sau și dacă găsești s-ar putea să nu-l poți obține decât pe pile. Stai la rând. Mai caută. N-are cine să te ajute. Firmele de recrutări caută și ele tot IT-iști așa că las-o așa… nu-ți pune prea mari speranțe în ele. Ah, dacă vrei am auzit că în mall și la Auchan angajează pe bandă rulantă. Dacă ai pretenții mai mari de la propria persoană atunci… treaba ta.

În orașele mici e și mai trist. Are rost să zic că un oraș cum e Petroșaniul (că iar vorbesc din experiență, desigur) e împânzit de magzine second-hand, supermarketuri, case de pariuri și magazinașe de cartier? Deci ce alegi: vânzător, casier, operator pariuri sportive sau… vânzător?

O casă costă cam cât o excursie pe Marte

Sunt tânără, am terminat facultatea, mi-am găsit un job acceptabil și am și eu niște planuri de viitor acum. Mi-aș întemeia și eu o familie, dar n-aș vrea să stau sub pod așa că o casă ar fi perfectă. Bine, asta dacă aș putea să îmi cumpăr una… Prețurile caselor sunt aproape astronomice. Dacă vrei să îți cumperi casă în Timișoara trebuie să îți vinzi ambii rinichi și jumătate de ficat. Asta dacă vrei să o și mobilezi. Băi, eu știu că e cererea mare și oferta mică și de aia se umflă prețurile până la stele, dar totuși… Problema nu ar fi că-s scumpe, că nicăieri pe planeta asta nu pică bani din cer și nici case, dar treaba stă în felul următor: eu muncesc o lună de zile și pe cardul de salar îmi intră lei. Puțini și ăia, dar măcar sunt. Eh, problema e că tu, banco, îmi ceri mie euro. Zeci de mii. Multe mii care se aprope de suta de mii. Păi ți se pare normal? Păi de unde să am eu să-ți dau ție atâția bani? Aaaaa… că mă lași să îți plătesc lunar… Ce frumos. Timp de 30 de ani! Adică până la pensie! Și când trag linie (dacă nu mor până atunci) îți dau înapoi dublul sumei. Păi ți se pare normal? Nu crezi că ești un pic… nesi? Cu N mare. Dar stați liniștiți că am citit aici că Elon Musk vrea ca până în 2024 să trimită oameni pe Marte. Poate o fi mai ieftin acolo… cine știe?

Ce să vă mai zic? Că suntem chinuiți de toată agitația din jurul nostru? Că ziua e prea scurtă ca să apucăm să facem tot ce ne propunem? Că n-avem timp să mai vorbim cu oamenii, dar ne scriem în continuu mesaje pe smartphone? Eh, în subiectele astea nu mă bag că probabil nu ne afectează doar pe noi, tinerii.

Sinceră să fiu, m-aș bucura să fiu contrazisă. Să-mi spuneți că nu e așa și că părerile mele sunt luate din ceva film SF. Realitatea în care trăim nu-i tristă, dar nici una veselă nu-i. Daaaa, știu: noi suntem viitorul, noi suntem schimbarea, de noi depinde totul.

Sigur că da.

Știm.

Dar nu prea avem ce face… că nu ne lasă unii. 

4 Comments

  • Anonim

    Dacă vrei mai multe de la tine, pleacă în altă țară dezvoltata și căutați de lucru, lasă jelitul pe blog ca nu ajuta. Succes

    • andreea_nastac

      Dacă vreau mai multe de la mine pot obține ceea ce vreau, nu trebuie să plec în altă țară. Nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă… Și totuși cred că e o diferență între a te plânge și a-ți exprima părerea despre ceea ce se întâmplă în jur.

  • Marcela

    Buna Andreea, nu pot decat sa iti dau dreptate. Suntem chinuiți, suntem luati in ras de mai marii politicieni, si jupuiti de banci. Dar, speram, cândva, sa reușim să schimbăm ceva..

    • andreea_nastac

      Speranța moare ultima, dar cel mai trist e că și dacă vrem să facem ceva, nu putem. Ni se pun bețe în roate. Asta e cea mai mare problemă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *