De ceva timp mă macină gândul că nu mai scriu la fel de des pe blog, că nu mai postez pe Instagram și de video pe Youtube nici n-are rost să mai amintesc. Acolo se abonează oamenii în continuu și eu mă simt ca o tâmpită pentru că nu mai postez nimic nou pentru ei. 

Dar, prezența asta în social media are un cost. 

Un cost pe care de multe ori nu vreau să mi-l asum. Știu teoria. Știu că ar trebui să postez mai des, că bla bla… dar de multe ori intervine viața reală.

Viața aia din spatele feedului de Instagram. Viața aia în care ești plecat mai bine de 10 ore de acasă pentru că ai un job full time. Viața aia în care din momentul în care pășești pragul casei nu știi ce să faci prima dată: să strangi dezastrul făcut de Thor în orele în care ai lipsit, să pui o oală de zamă la fiert să-ți hrănești corespunzător bărbatu’, să calci cămașa aia cu care vrei sa te îmbraci de o săptămână, să bagi o tură la spălat, să te demachiezi, să faci un duș.

Viața aia în care ai zile în care îți vine să te cocoți în vârful patului din secunda în care ai intrat pe ușă, dar hei, viața de adult nu prea îți permite asta. Pentru că…priorități. și de multe ori pare că orice e o prioritate mai puțin social media. Lucru care mi se pare normal, dealtfel.

Adică nu pot să-mi răpesc minim 2 ore…maxim cine știe câte, ca să scriu un articol pe blog. Pur și simplu nu-mi permit asta. Și nici nu-mi doresc. Pentru că atunci când vreau, fac asta. Ca acum. 

Acum scriu pentru că vreau

Nu scriu pentru algoritm și nici pentru altceva. Scriu pentru că simt asta. Dar sunt zile (majoritatea lor) în care nu simt asta. Și nu vreau să o fac din obligație. Pentru că atunci își pierde tot farmecul.

Ca să vă dați seama de ce nu scriu așa de des, haideți să vă povestesc cum arată o zi din viața mea. O zi obișnuită:

Mă trezesc pe la 7… adică mă trezește Thor. Coborâm amandoi, îi deschid ușa să iasă în curte. În timpul ăsta îi pun ceva de mâncare și intru la baie să-mi fac ritualul. Ah, între timp pun și de-o cafea, ca altfel nu functionez. 

Între timp el își face ritualul lui, eu pe al meu. Apoi ies cu el afara sa iau o gura de aer în timp ce-mi beau cafeaua. Revin în baie și încep să-mi fac marele make-up (corector, rimel, sprancene. În zilele bune și tuș de ochi).

Pe la 8 fără 20 se termină nebunia asta, urc să mă îmbrac și să-l trezesc pe Domnul Soț. Bărbații n-au nevoie de atât de mult timp dimineața… 

Pe la 8 și maxim 25 plecăm de acasă. Pe la 8:40-8.50 ajung la birou. Cafea și hlizeală cu colegele. 

Pana la 17.30 sunt la birou. La 18-18 și puțin suntem acasă. Asta în zilele bune, când nu avem de umblat prin oraș cu treabă sau de făcut cumpărături. În zilele alea ajungem și la 8-9 seara acasă. 

Să presupunem că ajungem pe la 18 și ceva, de dragul exemplului. Intrăm în casă, și analizăm dezastrul făcut de Thor în timpul zilei. Acum, că stă mai mult afară, e mai simplu. Când era mai mic, ne lua cel puțin jumătate de oră să strângem toți papucii de prin casă și să dăm o tură cu mopul… Pe la 7 să zic că suntem în ordine și schimbați în hainele de scandal. Ne punem să mâncăm. Până spălăm vasele, strângem după noi… 7 jumate. Repet. Asta în zilele bune. 

Eh, de la 7 jumate, până pe la 10 să zicem că sunt semi funcțională. În unele zile mai bag la spalat, în altele mai fac un pic de ordine. Pe la 8 sunt gata cu tot. 

Atunci mă trântesc un pic în pat. Eventual citesc câteva pagini sau mă uit pe Youtube la ceva. Imediat se face ora 10…

Desigur, asta e o zi în care nu gătesc. La 8 sunt gata cu toate dacă am mancare gătită și doar o încălzesc. 

Eh, și dacă m-aș apuca la 8 de scris, aș termina minim la 10… + editat poze, aranjat text, etc etc. Când să scriu? Când să postez? Când??

Când să îmi mai bag și bărbatul în seamă? Când să mai fac un duș? Când să mai am timp să zac? Eu cu mine sau cu ai mei băieți? 

Ziceți voi… când?

Mă învârt în lumea asta a bloggingului din 2009, când unii nici nu știau ce e ăla blog. Sunt 12 ani de când scriu mai mult sau mai puțin constant. În martie s-au împlinit 3 ani de când scriu pe Andrela.ro, dar mă bucur că, într-un fel, blogul a rămas la stadiul de pasiune. Da, mi-ar plăcea să-mi plătesc facturile din scrisul pe blog, dar ca să pot face asta trebuie să fac niște sacrificii. 

Blogul mi-ar putea plăti facturile dacă aș fi dispusă să sacrific timp. Și nu sunt. 

Nu sunt dispusă să fac asta pentru că în viața mea există alte priorități în momentul de față și sunt conștientă că vor apărea altele, și altele, și altele. 

Timpul e cel mai de preț lucru pe care îl avem și nu sunt dispusă să-l sacrific pentru a proiecta în online o imagine mai mult sau mai puțin reală. Știm cu toții că în online sunt doar poze perfecte și sclipiciuri și zâne minunate. Algoritmul ține cont de asta, iar eu nu vreau să par perfectă și nici nu vreau să postez doar de dragul de a posta. Încerc să spun ceva interesant în fiecare postare. Și dacă n-am nimic interesant de spus, încerc să fiu măcar amuzantă. Încerc să transmit o emoție. 

Dacă nu sunt capabilă să fac asta, atunci prefer să tac. 

Și așa apar perioadele alea în care lipsesc cu desăvârșire din online. Nu postez, nu comentez. În perioadele alea sunt eu cu mine și cu băieții mei. În perioadele alea am ceva mai important de făcut pentru mine, sau pentru noi. 

Nu vreau să sune argonat sau egoist, dar sper să înțelegeți și voi că social media nu este cel mai important lucru. Nu se oprește planeta dacă nu postați într-o zi. Nu plânge nimeni. 

Ok, dacă online-ul vă plătește facturile și vă ține în brațe seara, sau dacă online-ul stă la masă cu voi, atunci da! Dedicați timp online-ului. Dacă nu… uitați-vă în jurul vostru și acordați timp vieții reale. 

Atât am avut de spus, momentan. Articolul ăsta nu se vrea a fi o scuză, ci un fel de reminder pentru fiecare dintre voi. 

Un kind reminder să vă gândiți la voi și la cei din jurul vostru înainte de a vă arunca în valurile internetului…

În încheiere, vreau să le mulțumesc oamenilor care de-a lungul anilor au rămas lângă mine și mi-au citit cuvintele, care mi-au comentat postările și care au apreciat ceea ce am făcut în online chiar dacă n-am fost prezentă constant aici. Sunteți minunați și chiar vă apreciez mult de tot pentru că vă răpiți câteva minute din timpul vostru prețios ca să citiți ceea ce-mi debitează mie creiereașul. 

Stați liniștiți! Lista cu articole viitoare e pregătită. Rămâne doar să-mi fac timp pentru ele. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *