O chestiune de viață și de moarte

Ultima carte căreia i-am scris o recenzie aici, pe blog a fost Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău de Fredrik Backman și nu știu dacă așa a fost să fie, dar iată că azi, revin cu o recenzie care se leagă într-un fel de bunica mea. Are legătură cu mamaia mea într-un fel indirect, dar cumva, simt că datorită ei am ajuns să citesc această carte.

E vorbda, după cum probabil v-ați dat deja seama din titlu, despre O chestiune de viață și de moarte de Irvin D. Yalom și Marilyn Yalom. O carte care a ajuns la mine printr-o întâmplare mai puțin fericită, dar fix la momentul potrivit. La sfârșitul lunii aprilie am trecut prin unele din cele mai dureroase momente din viața mea: a murit mamaia. Mamaia mea care vă povesteam că a ținut post, pentru mine, toată viața ei.

Mi s-a rupt sufletul în bucăți și cioburile încă mă înțeapă în piept chiar dacă știu că pentru ea e mai bine așa. S-a chinuit prea mult și sunt convinsă că nu și-ar fi dorit să trăiască în continuare așa. Știam că va veni și ziua aia nenorocită. Știam că nu va trăi veșnic (chiar dacă mi-aș fi dorit), știu că moartea este singura certitudine în viața asta, dar totuși… moartea ei părea un eveniment foaaaarte îndepărtat la care îmi era frică să mă gândesc așa că evitam gândurile alea negre și le ascundeam undeva în fuuuuundul minții mele de nepoată. Dar am primit și telefonul ăla în care am auzit-o pe mama zicându-mi „Gata. S-a terminat. Nu se mai chinuie mamaia.”

Photo by Karim MANJRA on Unsplash

Moartea ei a fost bolovanul care a lovit în cap copilul din mine

Pot spune că până la 28 de ani am avut „norocul” să n-am parte din nici un astfel de eveniment. Mi-a murit o străbunică și un unchi acum mulți ani, dar fiind copil nu realizam exact ce înseamnă acest lucru și nici nu eram nici atât de apropiată de aceștia. Așadar, plecarea lu’ mamaia „în capătul satului” (așa cum îi spunea ea mereu cimitirului) m-a făcut să simt niște lucruri diferite, noi, pe care nu știam cum să le gestionez.

M-am luptat (și încă o fac) cu durerea, cu tristețea, cu negarea, cu furia. Cu toate deodată.

Rațional știu să-mi explic ce s-a întâmplat și înțeleg totul, dar din punct de vedere emoțional mi-e foarte greu să accept acest lucru.

Și acum, să revenim la cartea O chestiune de viață și de moarte de Irvin D. Yalom și Marilyn Yalom pentru că nu vreau să mă întristez foarte tare azi.

Fiind eu în starea asta așa… am dat peste un interviu cu Irvin D. Yalom în cadrul emisiunii Garantat 100%. Nu știam mare lucru despre el. Știam doar că e autorul unor cărți cunoscute precum Plânsul lui Nietzsche dar cam atât. Ceea ce mi-a atras atenția a fost fapul că în cadrul interviului se vorbea despre doliu și despre cum a trecut el peste moartea soției sale. Atunci s-a făcut click în capul meu și mi-am zis că neapărat trebuie să aflu ce spune un psihiatru (pentru că asta e specializarea lui) despre doliu și despre moarte.

Puteți urmări interviul aici:

Aveam nevoie de o viziune nouă, de idei noi. Mă săturasem de toate tradițiile și obiceiurile ortodoxe, mă săturasem de teoriile conform cărora mamaia e acum în Rai cu toate neamurile ei demult plecate „la ceruri”. Aveam nevoie de un aer proaspăt, de o părere științifică. Am urmărit interviul și am fost fascinată. Acolo am aflat că Irvin D. Yalom a scris cartea O chestiune de viață și de moarte împreună cu soția sa Marilyn Yalom. Au început să scrie această carte în momentul în care ea a fost diagnosticată cu cancer și știau amândoi că acest lucru înseamnă sfârșitul ei.

Scriind această carte, suntem la o vârstă la care cei mai mulți dintre cei de-o seamă cu noi au murit. Trăim acum în fiecare zi știind că timpul nostru împreună este limitat și extrem de prețios. Scriem pentru a da un sens existenței noastre, chiar dacă ne azvârle în cele mai întunecate zone ale declinului fizic și-n brațele morții. Această carte este menită, înainte de orice, să ne ajute să navigăm pe apele sfârșitului vieții.

Citat din cartea O chestiune de viață și de moarte de Irvin D. Yalom și Marilyn Yalom

Cartea mi-am cumpărat-o a doua zi după ce am urmărit interviul. Nici n-am avut răbdare să o comand online așa că m-am dus personal într-un sediu Elefant și am luat-o de acolo. Am citit-o în câteva zile. E scrisă într-un mod foarte simplu și pe înțelesul tuturor, dar te rupe în bucăți cu fiecare pagină parcursă. Mai ales dacă te afli într-o situație similară cu a mea.

Cartea asta m-a rupt și m-a vindecat în același timp.

A răscolit toată durerea mea și m-a făcut să o accept. Cartea cuprinde întreaga lor poveste de viață/dragoste. Formând un cuplu din liceu, acum având peste 85 de ani… vă dați seama ce povești frumoase au avut de spus. Cartea cuprinde o mulțime de amintiri de-ale lor și situații prin care au trecut până la vârsta asta.

Mi s-a părut foarte fain felul în care e scrisă cartea: un capitol scris de el, unul scris de ea. Alternativ. Perspective diferite asupra acelorași situații. E fascinant. Evident că din momentul în care află de boala ei, povestea se învârte mai mult în jurul acestui „eveniment” și în jurul situației sale, dar e la fel de frumoasă.

Ambii au o percepție foarte sănătoasă asupra morții. Sunt împăcați cu ideea și nu transformă totul într-o tragedie. Poate e vârsta de vină sau poate boala în sine… nu știu. Ideea e că mi-a plăcut faptul că vorbesc despre moarte într-un fel în care nu aud multă lume vorbind.

Dacă ai avut o viață plină și dacă n-ai regrete e imposibil să îți pară rău că mori

Asta era ideea lor de bază. Spuneau că s-au împăcat cu ideea morții din momentul în care și-au dat seama că și-au trăit viața așa cum trebuie, și-au crescut copiii, și-au văzut nepoții și strănepoții, au fost împliniți pe plan profesional, s-au distrat și au încercat tot felul de experiențe noi. Practic au făcut tot ceea ce era de făcut așa că era normal ca viața să se îndrepte spre un final. Un final pe care au învățat să îl accepte.

Desigur că fiecare se gândea la propriul final. Adică acceptau propriul sfârșit dar le era mai greu atunci când se gândeau la celălalt. Irvin D. Yalom, psihiatru fiind, spunea că a făcut terapie cu o grămadă de oameni care se luptau cu doliul, dar abia după ce Marilyn a murit a înțeles exact despre ce fel de durere era vorba.

Povestea nu se oprește în momentul morții ei, ci el continuă cartea și după aceea pentru a putea vorbi despre felul în care face el față perioadei de doliu. În capitolele pe care le scrie singur vorbește despre durere și despre cât de greu i-a fost să se obișnuiască cu lipsa ei, chiar dacă era conștient că la un momentat se va întâmpla. Fiind om de știință, chiar spunea că toată viața lui a fost ateu, dar după moartea soției sale a înțeles de ce unii oameni își îndreaptă atenția spre credință/religie: pentru că le oferă o oarecare alinare.

Cartea e superb de tristă, dacă pot spune așa.

O recomand din tot sufletul acelora dintre voi care treceți sau ați trecut printr-o perioadă de doliu. Pentru mine a fost ca un pansament pentru suflet, sinceră să fiu. Nu mi-a dat lumea peste cap și nici nu mi-a luat durerea cu mâna, dar m-a făcut să văd moartea și cu alți ochi.

Acum, la aproape 2 luni de când mamaia nu mai e la ea acasă, încă mi se pune un nod în gât când mă gândesc la ea și la momentul când voi merge la țară și n-o voi mai găsi acolo. Și nu mă gândesc că acum zboară pe un norișor cu o harpă în mână, nici că e într-o grădină cu flori și porumbei albi. Dacă există Rai sunt 100% sigură că mamaia e acolo, dar nu cred că există. Cel puțin nu în forma aia. Ceea ce știu este faptul că mamaia nu mai e. De fapt e, dar la 2 metri sub pământ și aia nu mai e mamaia mea.

Ceea ce cred eu e că noi suntem niște energii.

Și energia nu dispare. Se transformă. Energia din care era făcută mamaia acum are altă formă și e undeva în universul ăsta mare. Mamaia nu cred că știe că eu acum scriu despre ea, cu toate că mi-ar plăcea. Mi-ar plăcea să știu că e acolo undeva și aude toate gândurile mele care se îndreaptă spre ea. Mi-ar plăcea, dar așa cum spunea și Irvin D. Yalom în carte… ea nu mai există decât în amintirile noastre și va trăi acolo atât timp cât ne vom aminti noi de ea.


Poate că acest articol vă va întrista pe mulți dintre voi, dar intenția mea nu a fost asta. Am adus moartea în discuție, aici, pe blog, pentru că face parte din viață, până la urmă. Eu doar am vrut să vă recomand o carte bună și să vă spun că și atunci când simțiți că nu mai puteți, mai puteți un pic. Credeți-mă! Suntem mult mai puternici decât credem noi că suntem.

Dacă ar fi să vă las cu un gând ar fi acesta: trăiț-vă viața și bucurați-vă de fiecare moment din prezent. Prezentul e tot ceea ce avem și trebuie să profităm la maxim de el pentru că prezentul… durează doar o clipă, până la urmă.

Așadar, să ne recitim cu bine.

Promit să revin cu articole un pic mai… vesele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *