Despre mamaia și postul ei de 25 de ani

Dacă ieri vă încurajam să citiți, azi vreau să vă spun o povestioară foarte personală și foarte dragă sufletului meu. Asta pentru că o aduc în dicuție pe mamaia. Ea este una dintre femeile pe care le iubesc cel mai mult pe lumea asta și nu vreau să mă gândesc cum ar fi viața mea fără ea.

Casa bunicilor este catedrala copilăriei mele

Acolo mi-am petrecut fiecare vacanță de vară, începând din clasa I până am intrat la liceu și am început să am figuri de adolescentă rebelă care nu vrea să își petreacă cele 3 luni de vacanță la țară. Eram stupidă, știu!

Uneori am impresia că bunicii își iubesc mai mult nepoții decât proprii copii. Cel puțin asta simt eu. Bunicii sunt cei care nu ne ceartă și care ne fac toate poftele când suntem la ei.

Și acum îmi amintesc cum se ducea tataia în satul vecin să cumpere salam pentru noi. Aveau impresia că salamul e ceva mâncare simandicoasă pe care o mănâncă nepoatele lor la oraș.

De fiecare dată când ajung la ei, mamaia mă așteaptă cu cartofi prăjiți cu brânză și cu ouă. Cu ouă de casă! Galbene și sănătoase. Și vă spun cu mâna pe inimă că așa cum face mamaia cartofii prăjiți nu-i face nimeni pe lumea asta!

În fine, ideea articolului e alta, de fapt, dar aberez eu. 🙂

Dacă mă urmăriți pe Instagram, ați văzut că azi am postat ce-am mâncat la micul dejun cu specificarea că încerc să țin post. Nu din considerente religioase, sau ceva… Pur și simplu am ascultat-o pe Doinița și am vrut să-i fac pe plac, așa că iată, azi și vineri vreau să țin post.

Plecând de la ideea asta cu postul, mi-am adus aminte de o poveste pe care mi-a spus-o mamaia într-o zi.

E o poveste de acum mai bine de 20 de ani în care o fetiță era bolnavă tare și nu se mai făcea bine oricâte tratamente, pastile și injecții îi dădeau medicii. Bunica ei, mergând să-și viziteze nepoțica, pe drum vorbea cu Doamne-Doamne și-i spunea:

– Doamne, dacă se face fata bine, jur că o să postesc în fiecare miercuri și vineri, cât oi trăi eu…

N-a auzit-o nimeni și n-a avut nici un martor. A fost un gând de-al ei îndreptat către forța supremă în care credea ea. Minune sau nu, fetița s-a făcut bine…

Fetița aia sunt eu.

Mamaia mea postește în fiecare miercuri și vineri de când aveam eu vreo 2 ani (din câte am înțeles). Postește doar pentru că a jurat că va face asta în schimbul sănătății mele.

Mânine-poimâine am 27 de ani, iar mamaia n-a pus gura pe carne, lapte ouă sau brânză în nici o miercuri și în nici o vineri de atunci și până în ziua de azi. Mie mi se pare ireal! Mamaia ține post de 25 de ani și mie mi se pare greu să țin 2 zile…

Ok, poate nu e greu, dar m-am obișnuit să ronțăi mereu ceva, să mănânc cașcaval aproape cu orice și să-mi beau cafeaua cu lapte dimineața…

Mamaia e un exemplu pentru mine

Ea e cea mai credincioasă persoană pe care o știu și faptul că încă respectă promisiunea asta făcută acum 25 de ani mi se pare dovada clară că atunci când crezi în ceva nu te poate face nimeni și nimic să renunți.

Așadar, în Săptămâna Patimilor m-am hotărât să țin 2 zile de post la recomandarea Doiniței, dar mai mult, am decis să fac asta pentru că știu că mamaia se va bucura să audă asta.

Știu că e mândră de mine, dar vreau să o fac și mai mândră.

Daca ea ține post de 25 de ani pentru mine, pot și eu să țin 2 zile pentru ea.

Dacă ți-a plăcut, trimite articolul și prietenilor tăi