Aparent, astăzi este Ziua Dorului. Nu știam asta, dar se pare că astăzi românii sărbătoresc această zi. Toată povestea a pornit în 2015 dintr-o inițiativă a trupei Vunk. Mai multe despre asta puteți citi aici. Tuturor ne e dor de ceva sau de cineva. În perioada asta cu siguranță că ne lipsesc multe persoane și ne e dor de viața noastră normală. Viața pe care am avut-o înainte de pandemie. E normal să fie așa, pentru că viața noastră a fost pusă pe pauză. Planeta a fost pusă pe pauză și evident că ne lipsesc o mulțime de lucruri pe care până acum le luam așa, de-a gata.
De ce îmi e mie dor?
Nu vreau să vorbesc despre lucrurile de care-mi e dor din cauza pandemiei și a distanțării sociale. E clar că-mi lipsesc oamenii dragi pe care nu i-am mai văzut de mai bine de două luni, îmi e dor să mă plimb pe malul Begăi, îmi e dor să merg liniștită la cumpărături și să pierd ore în șir prin magazine, îmi e dor să stau liniștită la terasă, să pot merge oriunde, oricând fără nici o declarație. Tuturor ne e dor de lucrurile astea, dar când aud cuvântul dor mintea mea zboară într-o singură direcție: la bunicii mei.
Cel mai tare îmi e dor de bunicii mei
Doi dintre cei mai dragi oameni de pe planeta asta se află fix în capătul opus al țării. Ne despart vreo 600 de km și fiecare zi care trece mă face să vreau și mai tare să-i văd și să merg la ei. De ei îmi e mie dor cel mai tare. De dorul lor mă topesc eu.
Mi-e dor de vacanțele de vară pe care le petreceam la ei în fiecare an. Era o lege nescrisă în familia noastră care spunea că eu îmi petrect toată vacanța de vară la țară. Îmi e dor de asta. De perioada aia în care 3 luni de zile n-aveam absolut nici o grijă, nici un stres. Nu trebuia decât să mă bucur de vacanță. Atât.
Îmi e dor de serile în care stăteam toți pe prispă și ne mâncau țânțarii. Îmi e dor să bătătoresc ulițele alea cu bicicleta. Îmi e dor de plimările prin pădurea de lângă sat. Îmi e dor să-l aud pe tataia cântându-ne cântece pe care le știa din tinerețe. Îmi e dor de poveștile despre cum sau cunoscut ei, despre cum era viața lor înainte. Îmi e dor să mănânc struguri nespălați direct de pe butucul de vie. Îmi e dor de mirosul de Regina nopții, floarea care parfuma întreaga curte. Îmi e dor de mirosul de suc de roșii proaspăt fiert. Îmi e dor de liniștea aia de la orele prânzului când tot satul parcă dormea. Îmi e dor să mâncăm cu toții la masa din curte. Îmi e dor de duminicile în care o așteptam pe mamaia să vină de la biserică să mâncăm împreună mămăligă cu pește și mujdei de usturoi. Îmi e dor de sunetul ploii care cad pe tabla de pe casă. Îmi e dor de plopii de la intrarea în sat și de teiul imens de la poartă. Îmi e dor de tot.
Rândurile de mai sus rezumă toate verile copilăriei mele.
Și dacă e să vorbim despre copilărie, îmi mai e dor de câteva lucruri. Îmi e dor de mormanele de frunze pe care le făceam în fața blocului și-n care ne aruncam mai apoi ca pe trambulină. Îmi e dor de chiftelele de noroi pe care le făceam în spatele băncii din fața blocului (doar unele persoane vor înțelege referința asta). Îmi e dor de zilele în care ne jucam în scara blocului și ne spuneau părinții să ieșim afară că ne trage curentul. Îmi e dor să o stig pe mama să o întreb dacă mă lasă să merg la magazin. Îmi e dor să fac coronițe din năstureii culeși din spatele blocului. Îmi e dor să sar elasticul. Îmi e dor să ies cu pătura în fața blocului. Până la urmă îmi e dor și de cum ne certau vecinii că rupeam frunze din gard.
Îmi e dor de multe lucruri.
Și chiar dacă-mi lipsesc atâtea momente din copilăria mea, nu sunt genul ăla de om care să-și dorească să fie din nou copil. Îmi sunt dragi toate momentele astea, dar nu mi-aș dori să mă întorc acolo. Îmi place viața asta de om mare și abia aștept să pot spune povești despre copilăria mea viitorilor mei copii. Nu vreau să fiu din nou copil, dar mi-aș dori să nu uit niciodată momentele astea.
Cumva, îmi place mai mult perioada asta în care nu trebuie să aștept un an de zile să o văd pe mamaia. Acum pot să o sun în fiecare zi pe Whatsapp să o văd și să vorbesc cu ea. Dap! Mamaia folosește Whatsapp la 71 de ani. Am o mamaie suuper cool. Îmi place că acum am ocazia să vorbesc cu ea ca un om mare. Discutăm probleme de oameni mari și e tare frumos. E o perioadă pe care nu credeam că o s-o îndrăgesc așa de tare.
Într-un fel sau altul, perioada asta de izolare ne-a făcut să apreciem mai mult unele lucruri și să vedem că nu prea e bine să luăm totul de-a gata. Unele lucruri care până acum păreau normale și nici măcar nu le dădeam importanță, astăzi sunt cu totul altceva. Astăzi sunt lucruri de care ne e dor.
Poate că uneori, dorul face bine. Poate.
Poate că e bine să ne fie dor de lucruri, pentru că așa le vom aprecia mai mult. Dar oamenii… De oameni nu e bine să-ți fie dor. Pentru că dorul de oameni macină sufletul. Zilnic. Și e cel mai greu de îndurat.
Așa că ia gândește-te. Îți e dor să ieși la shopping în mall sau îți e dor de părinți, de bunici sau de prieteni pe care nu i-ai mai văzut de două luni? Cum se măsoară dorul ăsta? În ce? Cât de dor îți e? Și mai ales…
