S-a împlinit o lună de când Thor a devenit membru oficial al familiei Anton. Mie îmi place să spun că e primul născut al familiei noastre, e copilul nostru și nepțelul cu 4 picioare al părinților noștri. De o lună de zile Thor e copil, mașină de tuns iarba și ceas deșteptător. E motivul multor zâmbete și motivul pentru care nu mai avem timp să ne plictisim. 

Dacă mă urmăriți pe Facebook sau pe Instagram, probabil că ați văzut deja cine e acest Thor, #GălușcaThor. Dacă nu, haideți să vă povestesc cum am ajuns noi să fim părinți de bebeluș de rasă Ciobănesc Belgian Malinois. Da, bebeluș, nu câine! 

Ne mutăm, ne luăm pat, apoi câine. 

Așa vă spuneam în primul articol din seria #AntonResidence. Ăsta a fost planul inițial. Am gândit lucrurile în felul ăsta încă de când cumpărarea unei case era doar o dorință la orizont. 

Toată lumea zâmbea când auzea planul nostru. Li se părea amuzant, nu știu de ce, dar atât eu, cât și Domnul Soț știam bine că visul ăsta va deveni realitate într-o zi. 

Un vis neîmplinit din copilărie

Știți oamenii ăia care ajung la maturitate și își cumpără toate jucăriile pe care nu le-au avut în copilărie? Ei bine, asta am fost. Încă de mică mi-am dorit să am un câine în casă. Toată copilăria și toată adolescența mea m-am rugat de ai mei să-mi dea voie să adopt un câine. Dacă pe Doinița aproape am convins-o la un moment dat, cu tata n-am avut sorți de izbândă.

Animalele trebuie să stea în curte, nu în pat.

Cuvintele domnului Nastac (adică tata)

Asta era, și este în continuare, percepția lui despre animale. Nu înțelegeți greșit. Tata iubește toate animalele, a crescut cu ele, la sat. Vaci, cai, găini, câini, pisici. Le iubește pe toate, doar că el consideră că locul lor este în curte, nu în casă. Îl înțeleg, într-un fel. El n-a crescut cu conceptul ăsta de pet de animal de companie. Pentru ei, animalele erau o necesitate, nu un moft. 

Așadar, în momentul în care am avut o discuție în contradictoriu (ca să nu zic ceartă) pe tema asta, i-am zis clar și răspicat:

CÂND O SĂ MĂ MUT LA CASA MEA O SĂ-M IAU ȘI CÂINE ȘI PISICĂ ȘI O SĂ DORM CU ELE ÎN PAT!

Iar el mi-a dat replica aia tipică părinților din generația lui: „Când o să fii la casa ta, faci ce vrei”. 

Și așa am făcut. 

L-am luat pe Thor la vreo 2 săptămâni după ce ne-am mutat. Mai exact, noi ne-am mutat la noi acasă pe 23 decembrie, iar pe Thor l-am luat pe 9 ianuarie. În ziua respectivă mi-am îndeplinit dorința din copilărie. 

Andreea de 10-12 ani a țopăit și-a chiuit de fericire atunci când l-a văzut pe Thor acasă la ea. Și eu am chiuit și-am țopăit deodată cu ea.

Nu mi-am dorit niciodată un câine de rasă, dar universul a vrut ca Thor să ajungă la noi

Eu mi-am dorit un câine și atât. Fără alte specificații. Când am început să discutăm despre un posibil bebeluș cu 4 picioare am luat în calcul mai mulți factori și ajunsesem la următoarea concluzie: ne dorim un puiuț mic care să crească mare. 

Astfel am tot pândit toate anunțurile de pe grupurile de adopții de câini din Timișoara și împrejurimi, dar nu s-au aliniat planetele. Unii erau adoptați deja, alții erau prea mici, alții erau deja adulți etc. Văzând că nu reușim așa, ne-am îndreptat atenția spre anunțurile cu căței de vânzare. Așa l-am găsit pe Thor. 

Poate vă întrebați de ce am ales să ne luăm un Ciobănesc Belgian Malinois? 

Despre motivele din spatele alegerii vom discuta în articolul următor din seria #GălușcaThor.

Cum e viața cu un Ciobănesc Malinois?

Amuzantă. În primul rând e amuzantă. Pentru că e o gălușcă, #GălușcaThor care în primele zile se împiedica de propriile-i lăbuțe (de care s-a mirat absolut toată lumea pentru că erau maari de tot în comparație cu restul corpului), care dădea cu capul de ușa de la terasă pentru că nu-și dădea seama că acolo e un geam, care plângea pentru că îi era frică să urce scările, iar după ce a învățat să le urce plângea pentru că-i era frică să le coboare. 

Dar, de fapt, Thor e un câine tare deștept

Și nu zic asta doar pentru că-i al meu. Știu că fiecare cioară își laudă puiul, dar Thor chiar e băiat deștept. Și-a învățat numele după câteva zile, vine de fiecare dată când îl chemăm, reacționează atunci când „nu e voie” și stă cumințel în casă cât suntem noi plecați la lucru. 

Pentru vârsta lui, mie mi se pare un geniu. 

Adevărul e că n-am avut alt câine pentru a putea avea un termen de comparație, dar Domnul Soț a avut un Husky în tinerețe și zice că Thor e mult peste nivelul lui Cezar (așa îl chema). Și eu îl cred pe el pe cuvânt. 

Solicitantă. Pentru că ne termină psihic în fiecare zi. Într-un mod pozitiv, desigur. E plin de energie și în continuuuu mă împiedic de el prin casă. Pur și simplu e ca o râie mică de care nu mai scap. E după mine la bucătărie, afară, în dormitor și desigur, la baie. Coborâm și urcăm scările împreună. Nu există să merg dintr-o cameră în alta fără el. E curios. Foarte curios. Trebuie să știe tot ce mișcă în casă și în curte. 

Urmărește cum se mișcă iarba sub bătaia vântului, urmărește ciorile din copacii din spatele casei și urmărește cu privirea vecinii care mai trec pe drum. Încă nu latră la ei. 

De fapt, nu prea latră în general. Decât la mătură. Măturile sunt prietenele lui cele mai bune. 

Superbă. Poate părea clișeic, dar viața cu un câine chiar e superbă. Oricâte prostii ar face, oricât de tare m-ar zgâria, oricât de tare m-ar mușca (în joacă, desigur), oricât de tare m-ar enerva când încerc să fac ceva și nu pot din cauza lui, nu pot să mă supăr pe el. 

Momentul în care ajungem acasă și plânge de fericire. Momentele în care se trântește ca un bolovan pe parchet și oftează. Momentele când se luptă cu maimuța lui de pluș. Momentele când se întinde ca o clătită pe gresie în baie. Momentele când ne iubim și ne pupăm dimineața la prima oră și seara înainte de culcare. Momentele astea șterg absolut orice supărare. Și nu doar supărarea provocată de el. Momentele astea șterg și grijile, nu doar supărările. Pare că viața e mai simplă, că lumea e mai bună, că cerul e mai senin 😂. 

Exagerez, dar toate zâmbetele pe care le-a adus Thor în casa noastră nu se compară cu nimic altceva. E fericire pură bebelușul ăsta cu 4 picioare. 

Nu doar o dată l-am suprins pe Domnul Soț spunându-i că-l iubește. Nu doar o dată m-am suprins spunându-mi în sinea mea, „băi, cât sunt de fericită”. Și fericirea asta i se datorează și lui. O parte din fericirea noastră i se datorează lui. 

Thor e primul născut al familiei Anton și așa va rămâne

Nu l-am născut eu, dar mă antrenez cu el pentru viitorul lui frățior sau pentru viitoarea frățioară. Strâng jucării de prin casă, îi fierb orez când se strică la burtică, vorbesc cu diminutive, îl cert când „nu-i voie”, îl car în brațe să nu se bage prin bălți (cât încă mai pot să-l ridic de jos), șterg pișu de pe unde apucă să facă… Măcar frățiorul/frățioara va avea pampers și am scăpat de grija asta. În rest, continuăm antrenamentul. 

Articolul ăsta are o singură concluzie: Thor a fost una dintre cele mai bune alegeri pe care le-am luat în viața asta. Suntem mai fericiți de când îl avem pe el și ăsta e cel mai important lucru. De o lună de zile familia noastră s-a mărit. Thor e bebelușul nostru și noi suntem bipezii lui.

Și mai am un gând pentru cei care își doresc un câine…

Nu mai stați pe gânduri! Casa în care trăiește un câine e o casă plină de veselie. Atât am avut să vă spun.

Dacă vă place seria asta de articole despre #GălușcaThor dați un share acestui articol și rămâneți în zonă că plănuiesc să mai scriu și altele 🐕.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *