Dacă spun că sunt „șoferiță de duminică” exagerez, pentru că nu sunt. Sunt mândră deținătoare de permis de conducere din 2011. De 7 ani țin permisul în portofel. Îl plimb după mine zilnic în ideea că poate îmi trebuie la un moment dat. Vrăjeală! Nu-mi trebuie niciodată. Probabil doar în caz de vreo apocalipsă în care trebuie să fug cu mașina din calea unor zombi înfometați, doar atunci cred că m-aș urca în mașină ca în jocurile GTA și aș coduce ca o nebună. În rest, stau cuminte în drapta Domnului P.
Îmi expiră imediat permisul și eu nu am apucat să-l folosesc aproape deloc
Dacă mă întrebați de ce nu conduc, nu știu să vă dau un răspuns pertinent. De fraieră nu conduc, de aia! N-am fost născută în mașină și nici nu am crescut în mașină. Trenul mi-a fost prieten bun în lungile drumuri până la mamaia la țară. Ai mei n-au avut niciodată mașină și nici permis de conducere, așa că eu am spart gheața.
Mândră posesoare de permis, la 18 ani, aveam impresia că am pus coada la prună când am ținut pentru prima data bucata aia de plastic roz în mână. L-am pus în portofel și nu l-am mai socos de acolo până azi.
Mă rog, un singur polițist de la rutieră a avut onoarea să îmi vadă mutra din poza de pe permis. În rest, îl mănâncă moliile din portofel și iese la aer doar când îmi fac ordine printre bonuri, carduri și ce alte minunății mai conviețuiesc la mine în portofel.
De ce nu conduc?
Păi în primul rând, n-am avut ce să conduc. După cum spuneam, n-am avut mașină la discreție și în mașinile prietenilor nu-mi venea să mă urc de teamă să nu fac vreo nefăcută și să le bușesc într-un copac. Așa că au trecut ani de zile fără ca eu să am curaj să pun mâna pe volan.
Se spune că nu uiți niciodată să conduci. E ca și mersul pe bicicletă: o dată învățat nu-l mai uiți. Sunt convinsă că așa e. Teoria o știu. De câte ori merg cu Domnul P. cu mașina îmi repet în gând, adesea, manevrele care ar trebui făcute în diferite situații. Acum aș schimba viteza, semnalizez, mă asigur, dau prioritate de dreapta, bla bla bla.
Teoria o știu. Practica mă omoară.
Și chiar nu vreau să mor, că-s tânără și mai am ceva planuri de făcut și vise de îndeplinit. Poate că exagerez un pic. Nu-s chiar atât de incompetentă că am mai condus așa, noaptea pe străduțe liniștite, prin parcarea de la Auchan, dar mă omoară traficul. Mă stresează.
Nu mi-e frică de mine, mi-e frică de restul nebunilor din trafic. Știți povestea aia cu drobul de sare? Vaaai, ce facem dacă-i cade drobul de sare în cap copilului? Stau și mă vait dar nu fac nimic. Nu mut copilul. Nu mut drobul. Stau și mă plâng și mă panichez.
Dacă îmi moare motorul sa semafor? Dacă nu văd un pieton și-mi sare în față? Dacă ăla din spatele meu nu apucă să frâneze și mă lovește? Ce știu eu cum stă treaba cu asigurările și cu ITP-ul?
Drame, toate astea sunt numa’ drame din capul meu. Îl am pe Domnul P. care este cel mai răbdător și mai bun profesor când vine vorba de condus, dar problema e învățăcelul. Adică eu.
Ideea e că, în mintea mea, mă visez șoferiță.
Vreau să merg singură cu mașina la lucru. Vreau să mă pot duce singură la cumpărături. Vreau să nu mai depind de Uber, atunci când am nevoie să ajung repede undeva. Dar ca toate astea să devină realitate, trebuie să-mi sui fundul în mașină, să calc ambreiajul, să bag în viteza întâi și să plec de pe loc. V-am zis eu că teoria o știu!
Da’ ce mă? Aâtea dudui conduc mașini de sute de mii de euro pe șuselele patriei și eu nu-s în stare să conduc un amărât de Fiat? Da’ chiar așa îngrămădită să fiu?
Da nu pun eu mâna pe volan și-mi bag piciorul în ea accelerație de numa-numa?
Numa să prind un pic de curaj… 🙂
Că teoria o știu, v-am mai zis!
Am scris rândurile astea în speranța că îmi voi da un șut în fund ca să fac pasul înainte spre mașină. Poate dacă spun public toate lucrurile astea mă ambiționez cumva.
Așa că îmi promit următorul lucru:
În 3 ani de zile (cât mai am până expriră permisul) voi fi șoferiță! De fapt, nu în 3 ani! În 2019 devin șoferiță și în practică, nu doar în teorie. În 2019 voi conduce singură ca o femeie independentă ce sunt, sau voi fi… mă rog, ați înțeles ideea. 😀
#AndrelaConduce
Hai, curaj! Daca si-a dat politistul aprobarea sa primesti plasticul ala mic si rozaliu, stia el ceva. Practica! E tot secretul. Fiecare are emotii, fiecare (om constient) se gandeste ca poate face vreo prostie, poate loveste masina, poate da de stalp. Ghici ce! E doar fier. Se indreapta sau nu, nu conteaza. Important e sa fii precauta si sa ai grija de tine.
Eu conduc de 9 ani. Ma inspaimanta Timisoara. Nu de aglomeratie. De frica parcarilor si a soferilor neatenti. A durat ceva timp pana sa ma relaxez la volan cand vedeam Timisoara. Acum nu mai am nici o problema. Poate fi si Bucuresti.
Iti zice un om patit. Necazul nu te asteapta acolo unde tu crezi. Daca e sa se intample ceva, se intampla, oricat de mult eviti. In 9 ani de condus (masini, camioane, tractoare :)) ) am avut mici incidente sau peripetii. Iar faza cu vezi ca cineva poate intra in tine din spate am patit-o fix cand conducea altcineva. Asta e. M-au intreptat, am stat cuminte 3 luni la pat si ghici ce am facut prima data?! M-am urcat direct la volan. Pentru ca lucrurile se intampla. Necazurile vin. So what?! Treci peste ele.
Ai perfectă dreptate. Până la urmă nu trebuie să fii șofer ca să ți se întâmple accidente, dar la mine ceea ce îmi lipsește e curajul. Sper să îl capăt cât de curând și să mă declar șoferiță și în practică, nu doar în acte. 😀
Mulțumesc mult pentru încurajare :D. Apreciez :*