A trecut fix o săptămână de când am văzut Avengers: Endgame și n-am putut deloc să mă adun să scriu câteva rânduri despre el mai repede. Pur și simplu mi-a fost imposibil să diger atât de repede tot ce-am văzut. Chiar și acum, după o săptămână tot nu mă simt 100% pregătită să scriu, dar o să încerc să fac asta cât mai bine și cu cât mai puține spoilere…
Cel mai așteptat film al anului
Nu știu dacă și restul lumii a așteptat filmul ăsta așa cum l-am așteptat eu, dar vă spun că nici pe Moș Crăciun nu-l aștept așa. Cum ar putea fi altfel când știam că în Avengers Infinity War, despre care v-am povestit deja, jumătate din populația Terrei și implicit jumătate dintre supereroi s-au făcut praf și publbere? La propriu!
Noi am văzut filmul la CinemaCity în format IMAX pentru că așa se văd toate filmele bune… nu? Am așteptat atât de mult filmul ăsta pentru că pur și simplu nu puteam să ghicesc ce s-ar fi putut întâmpla în continuare. Nu știam cum va continua povestea Avengers, dar un lucru știam sigur: treaba nu avea cum să rămână așa!
Un rezumat al acțiunii ar putea suna cam așa:
Nu vreau să vă stric surpria așa că vă spun doar câteva chestii… Acțiunea, de fapt, e continuarea a ceea ce se întâmplă în Avengers Infinity War unde jumătate din populația lumii se face praf și pulbere. Acum, omenirea intră într-o depresie urâtă și Avengerșii rămași încearcă să își revină din șoc și să facă ceva pentru a salva planeta pentru a nu știu câta oară. Evident că le e greu și lor, dar vorba aia: dacă nu ei, atunci cine?
Iron Man, Captain America, Thor, Hulk, Black Widow și Hawkeye se numără printre supraviețuitori și îi plâng pe Spider Man, Bucky, Dr. Strange și restul persoanelor dispărute.
Se întâmplă apoi niște chestii mindfuck, cum ar fi că Thor îl decapitează pe Thanos și acesta moare fix la începutul filmului… sau nu? Apare Captain Marvel, se bâțâie de vreo 2 ori prin cadru apoi zboară că ea mai are de salvat și alte planete. Cumva, ne-a dat de înțeles că are treburi mai importante de făcut decât să salveze Pământul… Treaba ei… mă rog.
Acțiunea e super mișto și se bazează mult pe călătoria în timp. Ideea a fost a lui Ant Man, dar a fost pusa în practică datorită genialității lui Tony Stark. Ah, și întâlnirea dintre Tony Stark (Iron Man) și tatăl său mi-a stors ușor câteva lacrimi. Emoționant moment, nu glumă! Mă rooooog, au fost mai multe momente în care am vărsat lacrimi ca o sensibilă incurabilă, dar am fost pregătită: am avut un pachet de șervețele la îndemână! 😀
Da, eu sunt ciudata aia care plânge la filme „de băieți”, ok?
Treburile se precipită când călătoria asta în timp se complică un pic, dar partea cea mai faină din tot filmul este bătălia de la final. Dacă momentul ăla când încep să vină toți supereroii nu e epic, atunci nu știu ce altceva ar putea fi?
Ideea e că totul e bine când se termină cu bine
Pentru unii, finalul filmului este un happy end clasic. Binele învinge răul, bla bla bla. Dar pentru mine, a fost o dramă totală. Am plâns cu muci și mi s-au legat lacrimile în barbă.
Universul Marvel și Avengers nu va mai fi la fel, din punctul meu de vedere.
Ziua în care s-a lansat filmul trebuia numită zi de doliu mondial, sau universal, dacă vreți. A lăsat un gol în sufletul meu de tocilar care iubește filmele Marvel. Dacă vreți să vedeți despre ce e vorba, mergeți să vedeți filmul!! Sau citiți articolul Andrei pentru că ea nu s-a putut abține de la spoilere :)))
Mai are rost să vă spun despre efectele speciale și coloana sonoră care au completat într-un mod excepțional toată acțiunea? N-are rost, pentru că dacă ați văzut cel puțin un film Marvel, gândiți-vă că ăsta e de 100 de ori mai bun.
Ce nu mi-a plăcut?
Două personaje m-au enervat maxim pe durata filmului: Thor și Captain Marvel. Thor pentru că se comporta ca o găină fricoasă, ceea ce era în total contrast cu Thor pe care îl știam noi până acum. Ok, a fost amuzat să vezi un Thor gras într-un fel de pensie prematură, dar totuși… bine că și-a revenit până la urmă.
Captain Marvel cred că era în acea perioadă a lunii că altfel nu-mi explic comportamentul ei. Saaau, cred că a înnebunit-o succesul. Altfel, de ce să fii atât de înțepată și să te comporți ca și când noi, ăștia, muritorii de rând, te-am reține din treburile tale importante… Până la urmă n-a ogligat-o nimeni să apară, să-l salveze pe Tony sau să fie și ea parte din momentul #GirlPower din timpul luptei.
Eu zic că putea face mult mai mult de atât, dar n-a vrut. Reavoință, domnule! Rea. Voință!
Cam atât.
În concluzie, nu pot spune decât că filmul a fost GE-NI-AL și cu siguranță o să-i oblig pe viitorii mei copii să îl vadă!
Dacă aș putea v-aș obliga să mergeți să-l vedeți, dar cum acest lucru este imposibil, pot doar să vă recomand din tot sufletul să mergeți pentru că nu veți fi dezamăgiți! Singura dezamăgire se rezolvă cu o zi de doliu și dupaia trece. :))
Ah, da! Țin să menționez faptul că acest articol nu este sponsorizat nici de Marvel nici de CinemaCity România.
:)))) Doamne ajută! Mai am pe cineva în tabăra anti Captain Marvel :))) Credeam ca eu sunt singurul hater de pe internet :))))
Și mie mi s-a părut groaznic de trist finalul, dar să știi că pe Thor trebuie să îl apăr. Era în depresie și alcoolic :))). Are o scuză. Era obișnuit cu rezultate de fiecare dată și a avut prima disfuncție erectilă a ciocanului (bardei???) din viața lui în Infinity War :))). Nu avea cum să nu îi ia mult să își revină. Da mi-a plăcut maxim când Captain America i-a luat ciocanul și el a zis ”I knew it” :))) A fost epic!
Depresiv, nedepresiv, Thor e Thor băi nene. Nu ai voie să te comporți așa… nu ești om (ca să ai voie să fii depresiv). Ești zeu! :))) El și cu nebuna de Captain Marvel ziceai că-s pe stop :)).
Și da, faza cu ciocanul a fost maximă :))))