Locuiesc în Timișoara de 9 ani. Asta se poate traduce prin faptul că din când în când mă mai apucă un dor de ducă. Un dor de ducă spre munte, spre mare, spre orice altă formă de relief în afară de întinderea asta de câmpie în care se află Timișoara.
Nu am fost și nici nu cred că voi fi vreodată un om al muntelui. M-am născut și am copilărit la munte, dar nu m-am urcat niciodată pe o pereche de schiuri. Frigul și zăpada îmi plac doar atunci când le privesc din casă, de pe canapea. În rest, prin vene cred că-mi curge apă sărată, pentru că aș pleca în orice moment spre mare.
Dar ce să vezi, că Timișoara se află fix în capătul celălalt de țară, și decât să fac un drum cu mașina până pe litoraul românesc, prefer să-mi îndrept atenția spre alte direcții.
În 2018 am plecat cu mașinuța noastră spre Praga după ce am stat și am cântărit un pic variantele: puteam merge până la mare la noi sau până într-o capitală europeană. Am ales atunci a doua varinată, chiar dacă erau vreo 200 de km în plus de parcurs. Măcar știam că aceștia îi vom face pe autostrada și nu riscam să avem nevoie de un cârlig de remorcare la un moment dat dacă am fi rămas cu mașina praf într-un crater de pe drumurile patriei.
Îmi place să călătoresc, să văd locuri noi, să învăț lucruri noi.
Situația actuală, nenorocita asta de pandemie ne-a furat un pic din privilegiul ăsta de a ne putea urca în mașină și a pleca încotro vedem cu ochii. Nu suntem noi cei mai spontani oameni de pe planetă, dar după ce analizăm un pic situația decidem într-un final unde putem merge.
De când a început pandemia n-am mai avut nici un fel de escapadă. Cred că cea mai îndepărtată destinație a fost Petroșaniul, într-o fugă, așa de weekend. În rest, am ales să sătm acasă. Am fi putut pleca pe undeva, pentru că sunt atâția oameni care călătoresc în perioada asta, dar cumva, am avut mereu alte priorități.
Așa am rămas cu o poftă nebună de mare.
Îmi doresc să merg la mare și mi-am promis că vom merge anul viitor. Nu contează la ce mare, important e să fie întinderea aia nemărginită de apă sărată în fața ochilor mei. Atât.
Ultima mare pe care am văzut-o a fost Marea Nordului, în care mi-am băgat picioarele, la propriu, când am fost în Norvegia. Dar atunci doar am văzut-o așa în treacăt. Vremea nu era chiar potrivită pentru baie și pentru plajă așa că m-am mulțumit cu pozele astea de pe mal.
Visez să plecăm undeva pe o paljă sălbatică unde să-l putem lua și pe Thor cu noi și eventual să stăm la cort. Să deschidem dimineața fermoarul și să ne bată briza mării în față. Am așa niște imagini hippie în minte: un cort pe plajă, mașina noastră într-o parte cu un suport de biciclete deaspura, Thor dormind tolănit la soare, noi doi stând liniștiți pe nisip…
Mi-ar plăcea un concediu așa low budget, unde să stăm la cort, să ne plimbăm cu bicicletele pe drumuri lăturalnice, să admirăm peisaje și să ne deconectăm de la tot ceea ce înseamnă viața noastră obișnuită.
Da știu că n-avem nici biciclete nici condiție fizică de offroad cu biciclete, dar pot să visez, nu?
Ideea e că mi-e dor să fug undeva.
Mi-e dor de sentimental ăla de libertate pe care-l simți în mașină în drum ce ești pe autostradă și te îndrepți spre prima zi de concediu adevărar. Știți ce zic?
Anul ăsta a fost nebunie. A fost (și încă este, și cine știe cât va mai fi) covid, a fost nuntă, a fost mutarea în #AntonResidence, au fost probleme personale, au fost tot felul de lucruri care s-au bătut să prindă primele locuri pe listele noastre cu priorități. La anul, însă, sper să se calmeze totul, să fim mai chill și să ne putem bucura de zile de concediu adevărat.
Probabil că mulți dintre voi mă vor judeca acum și-mi vor spune că nu există să nu-ți poți face timp de o escapadă atunci când vrei. Și nu-I contrazic. Așa e. Am fi putut. Doar că am ales să nu o facem. După cum spuneam, prioritățile ni le-am stabilit în alt mod.
Atâta tot.
Acest articol a fost scris în cadrul competiției SuperBlog 2021.
Toate articolele scrise de mine în cadrul acestui concurs, le puteți găsi aici: #AndrelaSuperBlog.
